Prima pagină > Crize, Politică > Cum şi-a rupt NATO colţii

Cum şi-a rupt NATO colţii

Cele 100 de zile de bombardamente aeriene în Libia au produs rezultate (din punct de vedere politic şi militar) care tind asimptotic spre zero. Nebunul e tot acolo unde a fost şi în ultimii 42 de ani, deci am putea trage concluzia că în război e mai profitabil să fii nebun decât raţional.

Diferenţa de forţe este uriaşă – pe de o parte 18 ţări, dintre care 6 dintre ţările G8, şi 3 dintre primele 5 puteri militare din lume, din punctul de vedere al bugetului anual al forţelor armate, pe de altă parte o rămăşiţă, 2/3 dintr-un stat mic, care avea atunci când era unit o populaţie cam de 3 ori cât Bucureştiul, şi care în plus e lipsit de principala sa resursă, veniturile din petrol, datorită blocadei.

Pentru cineva care judecă din perspectiva războiului modern (care seamănă din ce în ce mai mult cu un joc de strategie pe calculator), chiar şi faptul că războiul ţine de 100 de zile şi vreo 13 000 de raiduri aeriene e o anormalitate inexplicabilă.

Numai că războiul de aici e bazat pe o strategie militară care şi-a arătat roadele în ultimul secol… dar a şi eşuat spectaculos în câteva ocazii.

Cu ceva decenii în urmă, cam prin 1917, metodele clasice de a face războiul intraseră într-un impas – în ciuda cheltuielilor ruinătoare, a milioanelor de oameni sacrificaţi şi a încălcării tuturor regulilor vechi şi noi, balanţa refuza să se încline spre una din părţi. Atunci s-au întâmplat două lucruri despre care nu se discută aproape niciodată raţional, dar care au pornit la vale bulgărele de zăpadă, transformând secolul XX în ceea ce a fost: Revoluţia din Octombrie… şi Revoluţia Germană din 1918.

Jocurile politice care le-au generat, pus în mişcare, hrănit şi amplificat au fost discutate de sute, poate mii de istorici. Însă un au avut un lucru în comun: ambele mişcări au început în ţări ruinate de război, de blocadă.. şi de foamete. Situaţia din Germania fusese descrisă sugestiv de Erich Maria Remarque, a doua economie din lume şi unul din cele mai bogate imperii din istorie se transformase într-o ţară a foamei şi sărăciei, unde napul, mâncare pentru porci, devenise un lux.

De aici s-a dezvoltat ideea care avea să ducă la ruinătoarele campanii aeriene din al Doilea Război Mondial: omul modern, pus în faţa deteriorării condiţiilor sale de viaţă, a pierderii lucrurilor cu care a fost obişnuit, se revoltă.  Nu mai este loial. Nici de frică, nici din patriotism, nici din alte motive. Bombardamentele care au prefăcut în moloz Germania şi Japonia au fost interpretate de-a lungul timpului drept metode de a distruge infrastructura sau de a împiedica funcţionarea industriei. N-au făcut nici una, nici cealaltă, chiar şi în 1944 Germania depăşea producţia de oţel a URSS de 4 ori. Au fost metode de a teroriza populaţia, pur şi simplu. De a-i face pe oamenii obişnuiţi, care şi-au văzut casele sfărâmate, rudele şi prietenii arşi de vii, să se revolte, să saboteze, să dezerteze sau să se predea în masă.

Ori această strategie a funcţionat perfect în ţările europene, mai slab în Japonia şi deloc în alte regiuni ale lumii. Afganistanul a fost trecut prin foc şi sabie de două din cele mai mari puteri militare din istorie, şi a rămas aşa cum a fost dintotdeauna. Vietnamul comunist a suferit cumplit, dar niciodată nu a pus problema să cedeze. Nici generalii, nici liderii comunişti, nici populaţia obişnuită. Pur şi simplu, această opţiune nu exista.

Campania aeriană împotriva Iugoslaviei, aşa cum s-a spus atunci şi se uită acum, a fost o crimă împotriva umanităţii. Nu fiindcă a ucis. Oamenii mor oricum. Accidente de maşină, dezastre naturale, sau războaie. A fost o crimă fiindcă a urmărit în mod deliberat distrugerea celor necesare traiului, a infrastructurii feroviare, rutiere, electrice, pentru a-i smulge regimului sprijinul populaţiei obişnuite. Dincolo de distrugerea unor clădiri, poduri şi altor structuri din beton şi metal, s-a urmărit distrugerea unei structuri sociale şi a unui mod de viaţă. Serbia modernă reconstruită poate fi mai bogată, mai sigură şi mai liberală şi indicatorii economici o spun; însă, cu toate avantajele, e altceva.

În Libia s-au urmărit obiective similare: era condusă de un regim tiranic, care avea mâncărime la degetul de pe trăgaci, corupt până la fibră. Ar fi trebuit să fie subminat, aşa cum s-a întâmplat cu regimurile din alte ţări arabe. Publicul obişnuit şi clasa conducătoare ar fi trebuit să cedeze, la urma urmei nu puteau spune că datorită lui Gaddafi trăiau în Raiul pe Pământ. Era ilogic ca ei să reziste în sprijinul regimului.

Şi, cu toate astea, ei rezistă şi de frică sau din alte motive sunt loiali.

Cam frustrant pentru băieţii aceia simpatici din Paris şi Washington.

Anunțuri
Categorii:Crize, Politică Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: