Crize · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Gura finanţistului adevăr grăieşte

Dacă derulăm scenariul complet al intrării în incapacitate de plată, evident, veţi obţine o creştere a ratei dobânzilor, repercusiuni imense asupra burselor de valori şi consecinţe cu adevărat deplorabile nu doar pentru SUA, ci şi pentru economia mondială în ansamblu. (…) Nu-mi pot imagina nicio secundă că SUA ar putea intra în incapacitate de plată” – Christine Lagarde, 10 iulie 2011.

Nu e singura care nu-şi poate imagina, probabil vreo 6 din cele 7 miliarde de oameni de pe Pământ gândesc cam la fel.

Problema se pune cam aşa: începând din 1944 încoace, SUA a dominat sistemul financiar mondial, începând de la Bretton Woods, prin multe metode, adaptate oamenilor şi vremurilor. La început fiindcă avea 2/3 din rezervele de aur ale tuturor statelor din lume puse la un loc, mai apoi prin reconstrucţia aliaţilor săi europeni, mai apoi prin accesul la resurse. Dar tot timpul a avut un avantaj, faptul că majoritatea resurselor tranzacţionate în lume, petrolul, gazul natural, metalele industriale, cerealele şi alte produse alimentare s-au tranzacţionat întotdeauna în dolari. (Era puţin natural să se întâmple astfel, doar era vorba de cea mai sigură monedă din lume, susţinută de economia nr. 1 din lume.) Din acest motiv, oricine avea nevoie de dolari pentru a-şi asigura aprovizionarea cu materii prime şi deci de tranzacţii comerciale cu SUA pentru a dobândi dolarii, iar oricine obţinea dolari în schimbul resurselor trebuia să îi cheltuie pe alte mărfuri…

SUA erau în centrul sistemul economic. Cu şi fără Blocul Estic, cu şi fără CAER, cu şi fără chinezi, cu şi fără armament nuclear, cu şi fără războaie. Dolarul era arma lor de apărare, mai puternică decât cea atomică şi mai solidă decât Zidul Berlinului, iar ratingul cel mai bun din lume era blazonul lor.

Lucrurile au început să se schimbe încet-încet în momentul în care au apărut alte forţe capabile să se impună în afacerile politice mondiale. Japonia nu a putut sau nu a vrut să o facă – era economia nr. 2 din lume timp de decenii, dar era o economie bazată pe importurile de materii prime şi exporturile de produse finite. N-au putut supravieţui singuri în izolarea provocată de război dintre 1937 şi 1945, cu atât mai puţin o puteau face în lumea modernă. China a încercat un mod de dezvoltare apropiat de al Japoniei mai aproape de zilele noastre. Rusia şi Australia sunt stăpânele casetei de bijuterii a planetei, ale metalelor, cărbunelui, petrolului şi gazului, dar nu sunt forţe financiare de talia colosului cu dungi şi stele.

Există însă o forţă care cu toate frecuşurile, scandalurile, loviturile sub centură şi înjunghierile pe la spate a reuşit să se măsoare cu „fraţii de peste baltă”. Şi aceea este Uniunea Europeană.

Cea mai mare parte a timpului de la adoptarea monedei euro, PIBul UE a fost cu multe miliarde USD peste al SUA (şi cam de vreo 2,75 ori mai mare faţă de al Chinei). Criza financiară a muşcat mai puţin adânc din UE decât din SUA. Piaţa pe care americanii o credeau moşia lor exclusivă şi de neatins, aceea a aviaţiei comerciale şi a lansărilor spaţiale comerciale, le-a fost smulsă în ultimii 10 ani, concernele europene deţin majoritatea. Creşterea economică a ultimilor ani în UE, cu toată criza, a fost mult mai masivă decât a băieţilor veseli de peste ocean.

Ei au simţit asta. De aceea au reacţionat ca picaţi cu ceară faţă de iranieni, spre exemplu. Nu fiindcă programul nuclear ar fi nemaipomenit de periculos, la urma urmei ce fel de politician, oricât de nebun ar fi, s-a arătat vreodată interesat să folosească o armă nucleară, şi chiar dacă ar vrea să facă asta, cum ar lansa-o? Au ei ICBMuri? Însă de la urcarea sa pe tron, omul cu barbă de la Teheran a făcut multe sugestii, mai evidente sau mai puţin evidente, legate de faptul că ar prefera să existe o bursă a petrolului în care tranzacţiile să se facă în altceva decât dolari, poate în euro. Cam acelaşi lucru pe care îl sugera vecinul şi rivalul său cu mustaţă, care a sfârşit-o pe motiv de ştreang.

E uşor de ghicit ce s-ar putea întâmpla dacă statele mari consumatoare de resurse ar decide dintr-o dată că nu prea mai au nevoie de dolari şi ar da buzna să schimbe mii de miliarde USD în altă monedă peste noapte. Deja înainte de a muşca criza financiară raportul dintre euro şi dolar sărise de 1,5 USD la 1 EUR şi urca încet-încet spre 1,6. Acum se învârte între 1,42 şi 1,45. Dacă ar avea loc o scădere a ratingului, fie şi cu un punct, ar lua-o iarăşi în sus. Şi atunci statele care deţin rezerve de trilioane de USD ar vedea cum rezerva lor începe să semene din ce în ce mai mult a hârtie fără valoare.

Era uşor să faci valuri pe tema Greciei. Însă niciun jurnalist nu a pus întrebarea firească: de ce se sperie UE, organizaţia cu un PIB de peste 16 000 de miliarde USD, faţă de câteva zeci de miliarde pentru greci? Era un efort insuportabil pentru Bruxelles? Au cheltuit ei mai multe miliarde în trecutul apropiat pe nişte tâmpenii.

Se pare că adevăratul motiv pentru scandaluri, încăierări, bombe şi fumigene de presă ar fi fost unul mai puţin evident, şi anume faptul că trebuia distrasă atenţia publicului spre malul de aici al oceanului. Că trebuia să pară că UE este cu un picior în groapă, având atârnată de el ghiuleaua grecească, pentru a ajunge „la o oarecare egalitate” cu americanii. Fiindcă altfel, cu o Europă ciufulită faţă în faţă cu o Americă mâncată pe dinăuntru, „impresia investitorilor” cum îi spune Bloomberg ar fi fost ceva mai proastă. Şi când investitorii „au impresii proaste” tind să-l ocolească pe cel care le generează. „Grecia cu rating scăzut” înseamnă cel mult câteva mii de dobitoci care se înfurie şi se bat cu bâte şi pietre ca în era primitivă fiindcă trebuie să ia doar 12 salarii pe an în loc de 14. „SUA cu rating scăzut” înseamnă o catastrofă mondială.

Din acest motiv, nimeni nu e interesat ca SUA să piară, orice ar spune toţi capitaliştii, comuniştii, socialiştii, ecologiştii, liberal-democraţii şi pesediştii de pe lumea asta. Şi ultima ţară din lume care e interesată să se întâmple asta e tocmai speranţa stângiştilor, noua URSS care se numeşte China. Au şi ei probleme. Faţada strălucitoare a ţării cu două sisteme ascunde multe nereguli. Dar pe lângă nereguli, au şi creştere economică, sunt şi atelierul lumii aşa cum în secolul XIX era Marea Britanie. Şi mai au ceva: chinezii au rezerve de mii de miliarde USD, pe care contează, cum spune proverbul lor, sunt cele 1000 de monede de aur ale lor.

Dacă America o ia la vale, miile de miliarde USD se transformă în hârtie moartă, iar bogăţia Chinei dispare peste noapte ca şi cum n-ar fi fost.

Oricât s-ar duşmăni (deşi nu o fac decât în aparenţă) sunt legaţi mai strâns ca fraţii siamezi, depind unii de alţii şi nu pot să existe unul fără celălalt.

China va apăra SUA cu orice preţ imaginabil pe lumea asta. Din interes.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s