Crize · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Monstrul, monstruoşii şi monstruleţii

BreivikUnui băiat cam dezaxat de pe la prietenii noştri mâncători de heringi i-a venit într-o zi ideea că el e admiratorul şi urmaşul de drept al lui Vlad Ţepeş şi că dacă acela era un monstru al vremii sale, el ar vrea să fie cel mai mare monstru de la al Doilea Război Mondial încoace. (Se supraestima, îşi imagina că el e un monstru mai periculos decât Kim Jong-Il.)

Nu e o noutate, Stormfront pretindea acum câţiva ani că românii de la Vlad Ţepeş la Mareşalul Antonescu sunt un fel de eroi ai rasei albe europene. Cel puţin până când unui anume politician cu ouă fără număr i-au venit nişte idei mai ciudate şi ne-a făcut cadou cu multă generozitate O.U.G. nr. 31/2002 – din momentul acela ciuciu eroism, toţi jurnaliştii noştri iuţi de gură ca nişte mahalagioaice şi cu peniţa mai ascuţită decât sabia, de la Adevărul până la Modelism şi de la Dosarele Istoriei până la România Mare au tăcut brusc, de parcă li se trăsese fermoarul la gură, şi au uitat de Antonescu, ruşi, frontul de Est, comunişti, Dej, Chişinevschi, Groza, evrei, război, de parcă nu existaseră niciodată.

Mai interesante decât gestul lui sunt comentariile publicului nostru, probabil nu cu mult mai inteligent decât el – au găsit pretextul perfect să pomenească de musulmanii din Vest, de tulburările pe care le produc ei acolo, de faptul că până şi politicienii care i-au adus s-au cam plictisit de ei. (Deşi, se pare, s-au plictisit cam în modul în care s-a plictisit Zoso de cocalari, fiindcă dacă n-ar exista sute de mii de cocalari la noi, cine l-ar mai citi?..)

Întrebarea care trebuie pusă nu este: de ce un atac al acestui individ anti-musulman şi care îşi spunea singur filo-israelian la adresa unor norvegieni de stânga? Aici există multe posibilităţi care ar putea fi descurcate sau nu… sau poate nici măcar nu vrea nimeni să le descurce. Mai ales că „bursa zvonurilor” pomeneşte de planul actualei guvernări de stânga norvegiene de a recunoaşte statul palestinian.

Întrebarea care trebuie pusă este: de ce există musulmanii fanatici în Europa? La ce folosea atragerea cu sutele de mii a unor primitivi? La urma urmei, dacă se punea problema din punct de vedere financiar (menţinerea populaţiei actuale sau creşterea ei, pentru a asigura fluxul de impozite şi contribuţii) sau practic (existenţa unei mase de potenţiali muncitori relativ ieftini) existau multe alte posibilităţi de a alege: asiatici, est-europeni, ruşi, musulmani care nu se arată foarte religioşi (turci, unii arabi, foşti „asiatici sovietici”). Avea balta peşte.

Un oarecare Ali Laidi a acuzat efectele globalizării drept cauze ale agresivităţii: „statele închise” care se bazau pe dominaţia lor asupra petrolului şi-ar fi văzut puterea erodată de globalizare şi de presiunile pentru „a se deschide”, iar arabii ajunşi în Europa şi-ar fi văzut structura lor socială tradiţională erodată de obligaţia de a respecta legile şi obiceiurile unor ţări liberale.

Dar nu e 100% adevărat argumentul său. Fiindcă există multe alte grupări care fac o agitaţie la fel de puternică şi atrag partizani cu milioanele, deşi sunt mai puţin vizibile fiindcă nu recurg la violenţă, sau nu o fac la o scară atât de mare: comunişti, socialişti, sindicalişti, vegetarieni, vegani, ecologişti fanatici (eco-nazis), emigranţi chinezi, diverse secte religioase.

Dintr-un anume punct de vedere, aceste grupări există fiindcă sunt necesare. Reprezintă ceea ce se numeşte alternative lifestyle, furnizează o supapă de siguranţă pentru radicalismul social, pentru rebeliune. Mai ales că în sistemele sociale liberale apartenenţa la aceste alternative lifestyles nu te împiedică totuşi să fii considerat om de onoare. Ei mai cred în ideea unei alternative care să oblige la auto-cenzură a sistemului aşa zis democratic-capitalist. (La noi, marea masă a populaţiei n-a crezut niciodată, sunt partizani furioşi ai controlului social din partea lui Big Brother, pe care îl văd ca pe un protector al relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale.)

De supape de siguranţă este într-adevăr nevoie. Şi nu doar din punct de vedere al orientării politice, uneori conflictul social face să apară „presiuni” în probleme mult mai mărunte, dar mai dureroase pentru populaţia obişnuită.

Cum ar fi spus un domn Lucian Butaru: liberalismul modern e o doctrină crudă şi inumană, care nu servește interesele celor mulți. Însă greşea, mai este şi altceva, şi acel altceva e defectul său de bază, din care derivă celelalte: e o doctrină crudă, inumană şi deterministă.

Într-un sistem social liberal, lucrurile funcţionează atât de determinist încât se poate prezice destul de precis ce vor face grupuri masive din rândul populaţiei, fără instruire sociologică, fără studii, fără sondaje de opinie, doar ştiind un lucru: că oamenii îşi urmează tendinţa naturală. Mereu.

Cum spuneam aici: cât timp nu eşti ţinut sub presiune şi dirijat, dus de nas, de cineva din afară, ai spune că nu vrei să fie construit Pasajul Basarab?  Toată lumea a fost de acord, ignorând costurile exagerate, dificultăţile de construcţie, fiindcă nu puteam renunţa la el… mai ales când arată ca un pasaj din filmele de la Hollyweird. Ai spune că nu vrei să existe pasaje la Otopeni şi Pipera? Lumea a strâns din dinţi, a suportat mizeria şi blocajele de trafic, dar n-ar fi dat înapoi. Când s-au construit imobile de birouri 100% nepotrivite cu arhitectura cartierelor, nimeni n-ar fi spus că se puteau face şi altfel – cine s-ar da înapoi de la aer condiţionat şi automat de cafea? Ai vrea să stai într-un birou al erei comuniste, cu linoleum jegos pe jos, cu melamina sărită, fără aer condiţionat?

E de înţeles că într-o societate în care fiecare îşi poate manifesta abilităţile (aşa cum în comunism era imposibil, iar în anii ’90 era greu din lipsă de resurse) un om cu şcoală va fi tratat altfel decât unul fără, un om care are mai mulţi bani are mai multe posibilităţi decât unul mai puţin avut, un om care are o funcţie mai importantă are sau ar trebui să aibă un statut social diferit de al celor care nu au, un om frumos va fi mai apreciat decât unul urât, un om talentat şi abil în relaţiile sociale va avea prieteni şi camarazi mai mulţi decât unul mai căpos. Oricâte înjurături suculente ar inventa postacii la adresa Simonei Sensual sau Danielei Crudu, orice postac realizează că nu ar vrea să fie înlocuite pe ecran cu două urâte. Oricât şi-ar înjura corporatistul modern şefii cu MBA sau fără, e conştient că un şef venit de la CeAPeu -care făcea mai întâi „Ştefan Gheorghiu” şi după aceea liceul- e o alternativă mult mai proastă.

Al Dracului determinismul ăsta. E atât de sigur încât nu mai e nevoie de un Big Brother care să te manipuleze. Îţi sapi singur groapa.

Când acele supape de siguranţă nu există, şi orice confruntare porneşte de la argumente de genul “am o maşină mai frumoasă ca a ta, un ceas mai scump, o diplomă în plus, un centimetru în plus la lungimea sculei”, nu e de mirare că s-a ajuns să se vorbească deschis în presă de confiscarea averilor, lagăre de muncă forţată, execuţii pe stadioane şi altele. Cu toate că noi, cel puţin în teorie, nu suntem musulmani şi nici arabi.

Astfel, cineva care nu se descurcă „atât de bine pe cât şi-ar dori” în lumea liberală care de fapt nu e liberală deloc, ci deterministă, poate că a găsit o metodă de a se rupe de ea devenind „vegan”. Sau „punker”. Sau „ecologist fanatic”. Sau adoptând o formă de ortodoxism obsesiv, tiranic, precum clasele superioare ale Regatului României sau unele categorii crescute în comunism şi care caută să-l înlocuiască prin altceva.  Sau convertindu-se la Islam.

Îşi obţine astfel onorabilitatea.

Cum a spus o englezoaică imediat după ce a adoptat această religie şi hijabul: „Acum nu mai sunt cea căreia orice puşti îi punea mâna pe fund, sau, dacă nu ajungea, fluiera după mine. Nu sunt de nivelul lor. Simplul fapt că sunt îmbrăcată astfel îi ţine la distanţă. Nu mai facem parte din aceeaşi lume, nu mai trebuie să îndeplinesc standardele lor.” Poate că la americani ar fi devenit „born-again Christian” şi într-o provincie românească nordică în care se bea mult şi oamenii sunt foarte religioşi, s-ar fi călugărit.

În acelaşi timp, pentru structura socială din Vest, odată ce catolicismul sau protestantismul s-au implicat prea mult în acte de caritate şi deloc în viaţa socială, Islamul a devenit şi un mod de a injecta o formă de conservatorism în viaţa socială a ţărilor lor, pentru a menţine echilibrul în societate. Autorităţile consideră bisericile „un factor de securitate şi stabilitate”, iar liderii religioşi călăresc pe valul acestei idei ori de câte ori solicită ceva: bani, terenuri, proprietăţi, privilegii, dreptul de a face prozelitism, de a impune învăţământul religios. Până şi nea Daniel al nostru, stăpânind puterea politică şi financiară care este ortodoxia, îşi susţine cauza cu argumente asemănătoare, prin intermediul „vocilor” aservite din rândul presei şi postacilor.

Ortodocsii si musulmanii

Deci islamismul radical şi-a găsit în Europa terenul fertil pe care să-şi arunce sămânţa, şi nimeni nu s-a arătat prea dornic s-o înlăture de acolo. Ce buruieni au crescut din ea, abia acum încep să se vadă.

5 gânduri despre „Monstrul, monstruoşii şi monstruleţii

    1. În mod curios, dacă te uiţi la ultimele 2 generaţii care au prins comunismul, o să vezi că au „o amprentă” după care îţi dai seama că sunt bucureşteni sau nu. De la Dorel cu cheia franceză până la ministru, indiferent de averea şi educaţia lor.

      Bucureştenii au fost educaţi prin opoziţie cu comunismul (prin cărţile pe care se băteau la librăria Kretzulescu, prin filmele din anii ’90, prin mărfurile şi în special electronicele din aceeaşi epocă, prin popularitatea dojo-urilor pentru judo, karate, ba chiar şi kendo) să iubească şi să admire Japonia.

      O mare parte din provincialii moderni admiră China.

  1. Eu studiez si limba (la un centru lingvistic si in privat). Ma intereseaza mai mult poporul chinez decat ideologiile lui (mai mult sau mai putin totalitare). In plus, contactele mele si ale apropiatilor cu Japonia m-au convins ca nu e o zona in care sa vreau vreodata sa ma stabilesc.

    1. Un american s-a mutat (trimis de companie) la Tokyo şi a scris pe Cracked şi pe blog de ce Japonia e mai puţin strălucitoare privită dinăuntru. Din punctul lui de vedere, multe reguli absurde pe care le au (spre exemplu, bancomatul e întotdeauna în interiorul băncii, deci nu îl poţi folosi decât de la 10 la 17 🙂 ) se datorează faptului că sunt o societate de moşi, în care un procent mare din populaţie e de vârsta a III-a, iar mania lor pentru carieră şi experienţă face ca toţi şefii din instituţii sau companii să fie parte din acel procent, în timp ce generaţiile mai tinere îşi cam trag mucii pe lângă ei.

      Am zis moşi, nu babe, fiindcă ei se cam strâmbă când e vorba de femei în poziţii de autoritate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s