Hipsterii, kitschul şi revoluţia

Alex (Subiectiv) a constatat că istoria tendinţelor culturale în modă, arte şi viaţa socială se repetă, aşa cum moda a trecut în câţiva ani de la anii ’50 prin renumiţii ani ’60, ca să pice la nivelul pe care îl avea în anii ’80 (în Vest, fiindcă în vremea aceea sub domnia viteazului Ceaşcă, noi eram „ca nivel” undeva pe la genunchiul broaştei).

Ceea ce e mai greu de priceput pentru majoritatea comentatorilor e faptul că tendinţele culturale nu apar aşa, în vid, ele ţin de o anumită structură socială şi economică a ţării, regiunii şi continentului, poate chiar a planetei. Spre exemplu, în arhitectură şi design industrial, stilul modernist care a apărut la finalul anilor ’30 şi a murit undeva pe la începutul anilor ’70 (exemple: Circul de Stat Bucureşti, Romexpo, staţiunile de la Marea Neagră la noi) avea motive serioase să existe în acea perioadă şi nu alta. Trecuseră două Războaie Mondiale peste planetă, pe care generaţia din care făceau parte conu’ Ghiţă Dej sau contemporanul său JFK dincolo de Ocean le văzuseră cu ochii proprii şi le simţiseră pe pielea lor, iar lumea nu mai voia să-şi amintească de ele, de distrugerile de atunci, de sărăcie şi de jeg. Designerii şi arhitecţii încercau să creeze senzaţia unei lumi noi, a viitorului adus pe tavă, totul era măreţ, impresionant – de la maşinile muiate în crom şi cu cozi de rechin ale americanilor până la kitschul multicolor al parcurilor de distracţii, staţiunilor ieftine la mare, melaminei colorate omniprezente, costumelor albe şi frezelor afro ale anilor ’70, frigiderelor cromate şi mobilei din imitaţie de lemn. De asta a prins. Urâţenia trecutului, a Marii Crize, a războiului şi a mizeriei din 1945-1950 era proaspătă în memorie şi oamenii încercau să se dezbare de ea. Faţă de poluarea anilor ’40-’50 (cu clădirile cenuşii, trenurile cu abur, autobuzele rablagite, casele cu WCul la capătul culoarului şi tavernele lor) “modernitatea” era venită direct din SFurile ieftine ale scriitoraşilor sovietici. Nu degeaba designul sovietic şi cel american, deşi proveneau din două ţări teoretic inamice, se completau unul pe altul – scopul lor ascuns era cam acelaşi.

(Foto: Holly West – „58„)

Mda. Nici nu mai avea nevoie de un titlu inspirat. Se vede al Dracului de bine că reproduce spiritul lui 1958.

În prezent, nu mai e nevoie de ele, oricât de ciudat ar părea, de asta omul modern trage spre „moda retro”, fiindcă se poate bucura de avantajele ei fără a mai suporta şi neajunsurile. E ca şi cum ar fi devenit el însuşi personaj într-o versiune politically correct a filmelor de aventuri. Când ai scăpat de presiunea sărăciei, jegului comunist, TBCului, alcoolului prost şi a lui nea Secu’ care te pândeşte după colţ, ţi se schimbă şi atitudinea faţă de viaţă, devii mai detaşat, iei lucrurile mai în joacă, trecutul este văzut prin nişte lentile roz. De asta ne uităm la filmele cu Comisarul Moldovan, deşi ştim cum au fost făcute şi ce ideologie era în spatele lor, deşi realizăm că reflectă o formă incompletă şi distorsionată a realităţii. Pentru moderni, atmosfera de “film noir” a costumelor în dungi, pălăriilor, lichiorului ieftin şi prost făcut din chimicale numit şi “adio, mamă”, maşinilor clasice, pistoalelor şi vechiului Bucureşti e cool. Dar, după cum aflăm din amintirile generaţiei bunicilor noştri, oamenii care au apucat să trăiască în acea vreme (şi să fie parte a claselor inferioare sărace) o urau din tot sufletul şi ar fi făcut orice ca să scape de ea.

După cum a dovedit cu poza de mai sus Rezistenţa Urbană, parcă nu mai e chiar aşa de cool Bucureştiul Regatului. Sau era cool numai iarna, când băteai băltoacele cu ghetele rupte şi nu aveai bani de cărbuni.

De asta, în zilele noastre e uşor să economiseşti ceva bani şi să faci o excursie în Peru şi Bolivia fiindcă ai citit poveştile lui Dan Apostol în copilărie şi ai vrea să vezi acel ţinut magic al indienilor sălbatici şi al junglei – în care stai într-o pensiune cu aer condiţionat la care ajungi cu avionul. Sau în Kenya, fiindcă ai văzut cândva Out Of Africa – şi acolo stai într-un bungalow modern cu closet şi apă curentă, mai curat şi mai elegant decât îşi permit mulţi dintre negrii din jur.

E o mare diferenţă între omul silit să trăiască o viaţă întreagă în umbra războiului, a bolii, a perspectivei sărăciei care îl aşteaptă la cea mai mică greşeală în carieră, şi omul care vede totul pe marele sau micul ecran, neutru, detaşat, amuzat. De asta „revoluţiile de pe Twitter” sunt un fel de variantă kitsch a revoluţiilor adevărate, fiindcă omul care participă la mitinguri nu prea mai are ce să ceară. Revoluţia din Octombrie a început, în sensul literal al expresiei, în foamete, sânge şi lacrimi. A recunoscut-o la vremea lui şi Führerul, omul care cunoştea din proprie experienţă mizeria anilor 1917-1920, care la noi e ţinută sub preş, scoasă din vizorul presei. Tifosul, gripa spaniolă, retragerea în Moldova, greva generală din 1920, atentatul cu bombă de la Senat, înfiinţarea PCR în 1921 nu erau deloc semne ale unei epoci de prosperitate şi confort şi nici nu ar fi avut cum să fie. Nici mai târziu şi nici în „Vestul bogat şi dezvoltat” nu s-au iscat revolte din prea multă prosperitate şi confort şi nici nu s-au încheiat prin metode „de catifea”. Mişcarea Civil Rights Movement a câştigat fiindcă a fost susţinută cu puşca mitralieră în stradă, nu fiindcă rasiştii s-ar fi îmblânzit peste noapte. (La Giurgiu, cel puţin, se pare că n-au făcut-o nici până azi.)

Alex a spus că „nu există teoreticieni care să propună un nou model economic, profitabil pentru cît mai multă lume”, numai că nu prea există un astfel de model mai profitabil decât cele de acum. Ca şi în situaţia revoltelor din Franţa din 1968, e uşor de spus că sunt asmuţite de şomajul (ajuns la cote de tot râsul pentru un Stat modern, de 20-40%) în rândul populaţiei tinere, dar faptul că ieşim în stradă nu prea are cum să facă să apară locuri de muncă din senin. Atunci când cineva cere o leafă mai mare sau impozite mai reduse există o bază de discuţie. Acum ce există?

Anunțuri
  1. 22 Februarie 2013 la 10:13

    „omul care participă la mitinguri nu prea mai are ce să ceară” – Omul are ce sa ceara, doar ca pentru asta trebuie sa petreaca mai putin timp la mitinguri si mai mult timp cu ochii deschisi.

    • 22 Februarie 2013 la 10:29

      Eu am participat (cu adevărat, nu doar „mă plimbam pe acolo ca să mă vadă lumea”) la o singură acţiune: „protestul monedelor”. Şi dintr-un singur motiv: pentru a convinge populaţia civilă că atunci când vezi o anume companie austriacă verde-albastră care scoate petrolul din sol aproape pe gratis (plăteşte Statului doar bani de cornuri) e o idee bună să nu mai cumperi de la ea.

      La 16 februarie 1933, oamenii ăia aveau motive mult mai importante şi mai dureroase să se bată cu Statul. Chiar dacă după Loviluţie chestiunile astea din trecutul nostru apropiat au fost tratate cu curul.

  1. 7 Noiembrie 2011 la 17:52
  2. 15 Noiembrie 2011 la 8:47

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: