Crize · Energie

Paradoxul rezervelor

Cu mai puţin de o săptămână în urmă, balonul preţurilor la petrol (umflat cu mari eforturi, când cu un uragan, când cu un accident, când cu Iranul etc după cum ar fi zis maestrul Tudor Gheorghe) a început să se dezumfle.

Primul rafinator care a făcut ca asta să se simtă şi în preţurile carburanţilor pentru amărăşteni a fost Lukoil, al doilea a fost Rompetrol, în timp ce companiei de rahat numită OMV-Petrom i-a mai trebuit o zi ca să se trezească (sau, cel mai probabil, aveau o mare durere în cur şi erau ocupaţi să se trateze). Astfel încât preţul benzinei de 95 a scăzut de luni, 17 septembrie, până sâmbătă, 22 septembrie, de la 6,34 lei la 6,09 lei, iar cel al benzinei de 98 de la 6,88 lei la 6,62 lei. Ceea ce nu e rău deloc în teorie şi nici în practică, fiindcă la un rezervor de 50 de litri câştigi aproape 2 litri astfel la aceeaşi sumă plătită.

Astfel încât ne bucurăm de un moment de respiro în faimoasa campanie „Benzina la 7 lei/litru până în toamnă!”, aceasta find a doua toamnă în care proiectul se împotmoleşte. (Dar să nu fim prea optimişti, toamna mai are 2 luni.)

În acest timp, tipul ăla cu figură de aurolac bătrân pe nume Ahmadinejad se pare că a văzut cum stă treaba cu importurile de alimente în Iran, care n-o duc prea bine din lipsă de petrodolari, aşa încât în compensaţie şi-a înghiţit limba. Datorită embargoului care îi lasă fără clienţi, producţia de petrol a fost redusă la 2,9 milioane barili/zi în august 2012, de la 3,6 mil./zi în ultima lună din 2011 şi de la 4,5 mil./zi în anii normali. (Ştiind că în penultimul an al Şahului produceau 6 mil./zi, niciuna dintre cifre nu e motiv de laudă). Diferenţa de la 4,5 mil./zi la 2,9 mil./zi înseamnă la preţul actual de ~110 USD/baril o gaură de 176 milioane USD pe zi în buzunarele vitezei Republici Islamice, record pe care nici Oltchimul pe vremea fostei conduceri nu reuşea să îl atingă.

Rezervele de petrol din Iran reprezintă un subiect cam spinos şi puturos, fiindcă presa le umflă sau le micşorează după caz, de câte ori au nevoie de o pârghie politică. Spre exemplu, mai mulţi ani la rând ziarele o ţineau una şi bună cu 172-174 miliarde de barili, deşi iranienii înşişi recunosc că există rezerve certificate de 154,58 miliarde.

Şi aici ajungem la panica din 2008 şi la „sfârşitul petrolului” – scad sau cresc rezervele de petrol din Iran şi din celelalte ţări producătoare? (Mă rog, dacă am fi foarte cinici am putea să ne întrebăm: dacă scad mai au motive americanii să se bată cu ei?..)

Rezervele de petrol NU SCAD, şi ăsta e un lucru mai greu de înţeles până când nu stai să te gândeşti la diferenţa dintre rezerve şi resurse care ţi se explică la Geografie Economică. Definiţia oficială a rezervei spune cam aşa: „acele cantităţi de petrol, care sunt anticipate să fie recuperate comercial din acumulările cunoscute, începand cu o anumită dată.” (Contraexemplu: ruşii susţin că Oceanul Arctic cuprinde resurse uriaşe de petrol, sute sau mii de miliarde de barili, dar asta e irelevant atâta vreme cât niciun politician sau geolog nu îşi imaginează că vor fi recuperate comercial într-un viitor apropiat.)

De fapt, în cursul anilor 2011 şi 2012, rezervele de petrol ale ţărilor mari producătoare au crescut, nu au scăzut. Datorită investiţiilor masive şi tehnologiilor de exploatare performante care permit exploatarea petrolului extra-greu, a petrolului aflat în roci cvasi-impenetrabile până acum, a petrolului submarin.  Şi deci rezervele mondiale au crescut. În 2009-2010 rezervele mondiale erau de 1332 miliarde de barili, între 2010-2011 de 1381-1392 miliarde, iar de la finalul lui 2011 până acum de 1481,5 miliarde. De fapt, luând ca exemplu numai Venezuela, rezervele lor care erau de ~100 de miliarde de barili în oct. 2007 au urcat rapid la 172 de miliarde în feb. 2008, 211 miliarde în 2009 şi 297 de miliarde în primele luni din 2011, când a avut loc evaluarea făcută de OPEC şi de PDVSA.  După cum se vede, Becali-ul venezuelean Chavez nu stă cu curul pe cămaşă, explorează şi prospectează dacă e în interesul lui.

De fapt, acest tabel întocmit de OPEC arată că niciunul dintre marii producători nu a lăsat rezervele sale să scadă, dimpotrivă, din 1960 până în 2011 au făcut tot posibilul ca ele să crească.

Nici Iranul.

Şi, dealtfel, oricum ar sta lucrurile, când cu Gaddafi, când cu Sarkozy, când cu americanii, când cu ruşii, orice s-ar întâmpla, nici Libia nu se lasă pe tânjală când e vorba de prospectat.

Ultimii 4 ani nu fac decât să confirme că „sfârşitul petrolului” va avea loc atunci când se vor sfârşi posibilităţile de a face profit de pe urma lui, şi nu atunci când se va sfârşi petrolul ca atare, dacă se va întâmpla vreodată asta.

Un gând despre „Paradoxul rezervelor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s