D-ale României de ieri şi de azi · Şcoala Vieţii

MBA şi Cârciuma „La Manageru’ Fericit”

Un manager rromân verde ca buturug…. butunoiul de la mijloc de codru des îşi dă cu părerea George Butunoiudespre Fata Morgana a tuturor plimbătorilor de hârtii şi şoarecilor de bibliotecă de la ASE: MBA-ul. Întâmplător, e acelaşi manager care inventase restaurantul cu meniuri la preţ fix cu buletinul în mână şi carnetul de student, în care era asociat cu căţelul său Oscar.

Distinsul nostru personaj care câştigă din iluziile fraierilor (de asta în Rromânia consultantul e frate bun cu proxenetul şi cu ţiganul cu alba-neagra, dacă nu a fost chiar el în aceste nobile profesii mai înainte) ne zice cam aşa, la ureche:

„Vestea proasta e ca nu exista nicio legatura directa intre ceea ce scrie in cartile si in retetele de management, intre sfaturile pe care le dau la televizor si in reviste managerii faimosi si bine platiti, si ce se intampla in realitate in companiile si pe piata din Romania. Firme care, dupa cele mai elementare principii de management si de logica, la urma urmei, nu ar putea sa reziste mai mult de cateva luni sau nu ar trebui infiintate deloc, merg si prospera bine-mersi, si nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Si invers, manageri si antreprenori care fac totul cu buna credinta si numai dupa litera si spiritul manualelor si cursurilor de business, nu vad picior de client trecandu-le pragul cu zilele sau cu lunile.

(…)

Dupa cum bine se stie, studiile au aratat ca Romania are cel mai redus nivel de incredere generalizata din Europa. E pe ultimul loc, cu 10%. Cu cuvinte mai multe spus, asta inseamna ca orice roman are incredere doar intr-un singur om din zece din jurul lui, despre ceilalti noua fiind convins ca i-ar face rau daca ar avea ocazia, ca l-ar pacali, ca i-ar fura ceva lasat nesupravegheat, ca l-ar minti etc.  (…) Toate cartile si cursurile de management si de business pe care le citim sunt facute in tari in care nivelul de incredere e cu mult, mult mai mare decat cel din Romania. Si in care tari, pe cale de consecinta, lucrurile se intampla altfel. Modelele si recomandarile de acolo se bazeaza pe niste premise care nu exista la noi si a caror lipsa invalideaza tot, pur si simplu.

De fapt, nivelul de încredere la noi e ceva mai diferit de ceea ce crede managerul nostru de restaurante că ar fi, altfel nu am avea mii de fraieri păcăliţi de cămătari, escroci, falşi poliţişti, vraci şi vindecători, Doctoru’ Minciunicopschi şi alte animale cu 2 şi cu 4 picioare. Astfel încât uneori realitatea mai trebuie văzută şi din stradă, de la nivelul căţelului Oscar, ca să te trezească.

Problema cu MBAul e puţin diferită într-o lume post-(co)mu(n)istă ca a noastră.

Cum spunea un prieten de-al meu, am moştenit din (co)mu(n)ism ura, invidia şi neîncrederea, care ne sapă în orice am întreprinde. Însă am mai moştenit ceva, pentru care trebuie să le mulţumim lui Rânjilă Minerescu şi Ţapului, din nesiguranţa anilor ’90, şi care e mai frustrant decât decât invidia, lăcomia sau cocălărismul puse la un loc.

E vorba de obiceiul de a gândi în obiective precise, clare, bine definite. Nu pleca de la serviciu că nu mai ai ce mânca, nu fă prostii că te dă afară din şcoală şi rămâi pe drumuri etc – motiv pentru care fiecare gândea în obiective mici şi precise, pe termen scurt, fiindcă nu ştiai ce va aduce viitorul.

„Mâine am teză – vreau 10”

„Mâine am examen – trebuie să-l iau”

„Mâine am interviu – mă duc să-mi cumpăr cea mai frumoasă cravată”

„Peste 3 luni vine vara – trebuie să slăbesc 5 kg”

„Am strâns xxxx EUR – îmi cumpăr maşină”

„Dau la facultate vara asta – trebuie să ies contabil/avocat/doctor/arhitect în x ani”

„Peste 1 lună sunt alegerile – mă duc să-l votez pe X”

De asta Generaţia Cu Cheia De Gât pune problema de fiecare dată robotic: „vreau X, ce trebuie să fac?”  Ca şi cum ai fi în faţa unui aparat şi întrebi: „pe ce buton trebuie să apăs?”

Să zicem că ţi-ai luat bacul cu notă bună… şi după aia? Dai la facultate. Să zicem că ai terminat cu notă bună şi ai ieşit arhitect… şi după aia? Îţi cauţi job. Ai găsit job… şi după aia?

E foarte simplu să spui: vând terenul moştenit de la bunica şi mă duc să fac MBA. Sună bine. E un mod de a gândi eficient, planificat, occidental. Vorba lui Tony Robbins, „eşti orientat spre rezultate” cum se spune în noua limbă de lemn. Ai rezultatul, diploma scrisă cu auriu. Şi ce faci cu ea? Te duci la fiecare butic, fiecare şaormărie şi fiecare agenţie bancară de scară de bloc, suni la uşă şi le spui, ca o formulă magică, „am MBA”? Şi ei ce fac, îţi întind covorul roşu şi îţi dau o şampanie? 😛

La un moment dat, mania obiectivelor mici şi precise trebuie să fie aruncată. Generaţia Cu Cheia De Gât se separă în două partide. Unii au lepădat mania de elev premiant, a obiectivului îndeplinit, s-au apucat de joburi mai profitabile, chiar dacă nu de nivelul care cere MBA. Alţii s-au cramponat precum Răposatul Ceaşcă de „obiective” şi „realizări”, şi se miră la fiecare pas de ce „realizările” nu prea-i ajută cu nimic. Ca şi cum fiecare realizare în sine, diploma, testul IQ, apariţia la TV, costumul de la Hugo Boss, articolul publicat în ziar, maşina de fiţe, cărţile NLPiştilor, ar trebui să aibă puteri magice, ca bagheta lui Harry Potter. Ca atunci când ai 14 ani, baţi mingea pe lângă bloc şi te întrebi: de ce are Irinel proprietăţi, maşini şi gagici? Şi ce trebuie să fac ca să am şi eu ce are Irinel?

Cum întreba un tip de pe 4tuning: dacă am bani de ieşit în oraş, am maşină, am înfăţişarea potrivită, am ţoale etc de ce nu se uită Marghioliţa la mine? Să îmi cumpăr BMW ca vecinu’ Gigel?..

Şi dacă îţi cumperi BMW şi Marghioliţa tot nu se uită la tine, ce faci?

Sau dacă ai MBA şi şefa Marghioliţa îl bagă în seamă tot pe Dorel care s-a calificat la locul de muncă şi s-a ridicat de la lopată, te ajută cu ceva diploma?

Uite de aia „obiectivele îndeplinite” şi „măreţili realizărili” nu te ajută: fiindcă tratezi diploma de MBA ca pe o jucărie nouă şi strălucitoare cu care trebuie să ta lauzi la uşa blo… biroului. Ca pe ultimul telefon mobil pe care îl scoţi mândru din buzunar la terasă, sau ca pe Adibaşii cu care baţi mingea pe maidan.

PS Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris la un masterat la Academia Militară. Cu speranţa că acolo poţi avea acces la cunoştinţe de specialitate, la o pregătire care nu e tocmai la îndemâna oricui, şi poţi afla lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. După primul semestru în care am avut de-a face cu toate trompetele (co)mu(n)iste din generaţia 70+ şi cu limbajul lor de lemn de pe vremea cuvântărilor lu’ Tovarăşu’, le-am făcut cu mâna şi am fugit de ei mai iute ca Usain Bolt cu un ardei iute în cur.

18 gânduri despre „MBA şi Cârciuma „La Manageru’ Fericit”

  1. Din pacate sau fericire, scolile urmate azi au o pondere foarte mica in joburile pe care le ofera piata. Asa ca MBA sau nu, cred ca mai mult conteaza caracterul fiecaruia de a-si realiza planurile. Fie ele de pe azi pe maine sau pana in 10 ani.

    1. Capacitatea fiecăruia de a-şi realiza planurile” e alt clişeu comunistalist (adică jumătate comunist, jumătate capitalist 🙂 ) tradus prost din engleză şi măcăit de gurnaliştii făcuţi la apelul bocancilor de pe la ZF şi Capital.

      Planuri de azi pe mâine are tocmai tipul obişnuit să gândească în funcţie de rezultate, pentru el 500 RON sunt 500 RON şi îi oferă posibilităţi azi, nu contează că a câştigat cei 500 RON „la păcănele” sau că a reparat 4 monitoare pentru ei. Iar planurile pe termen lung, vorba lui Keynes, nu mai au importanţă fiindcă pe termen lung oricum murim.

  2. Stabilirea unor obiective clare si atingerea lor este prima porunca dintr’un decalog capitalist copiat prost de comunisti. 😀

    Draga prietene, visezi la o nirvana a unei ordini mondiale orientata inspre liberalismul gandiri si capacitari individuale in care obiectivele sa se rezume la evolutia personala … din pacate concept idealist pentru o societate si sistem de lucruri in care oameni sunt invatati sa fie … invatati. 😉 Poate alta data … in alta galaxie. 😀

    1. 1. Eu nu visez deloc. Cel care visează şi după aceea se miră de ce învăţătura dobândită din carte nu a funcţionat nu e nici Buturug… Butunoiu, ci fraierul care îi plăteşte butunoiului servicii de consultanţă de mii şi zeci de mii de euro. Alături de fraierul care vine cu carnetul de student în mână la restaurantul căţelului Oscar.

      2. Dacă aş fi gândit ca un (co)mu(n)ist şcolit la „Ştefan Gheorghiu”, că obiectivul e diploma, aş fi stat 1 an şi jumătate la master la Academia Militară, aş fi plătit o sumă frumuşică şi la final nu aş fi învăţat nimic despre ceea ce mă interesa şi credeam că se poate afla de acolo, dar aş fi avut o hârtie. O diplomă universitară alături de cele multe dinaintea ei şi aproape la fel de inutilă, fiindcă nu mi-ar fi oferit nimeni vreo funcţie datorită ei.

      Aşa, am tulit-o înainte să se termine primul semestru şi nu le-am dat niciun sfanţ, adică în limbajul capitalist le-am dat exact cât era valoarea lor, zero 😀

    1. Un personaj de-al lui Alain Gavriluţiu zicea că a făcut un liceu atât de slab încât nu fusese nevoie să învețe niciodată nimic dar obținuse calificative satisfăcătoare, ceea ce în ochii lui era o performanță uimitoare. (După ce am trecut printr-un liceu de cocalari împuţiţi sunt parţial de acord cu el.)

      În schimb poţi să faci o facultate cu profesori atât de slabi încât nu te învaţă niciodată nimic, dar tocmai faptul că ştii câte parale face talentul lor didactic te obligă să pui mâna pe carte şi să înveţi de capul tău, fiindcă dacă nu îţi faci singur nu îţi face nimeni 😀

  3. I discovered your blog site on google and check a few of your early posts. Continue to keep up the very good operate. I just additional up your RSS feed to my MSN News Reader. Seeking forward to reading more from you later on!…

  4. De fapt e o căţea, Juju. Are căsuţa ei în curtea blocului, chiar sub ferestrele mele. Întâi a fost o cuşcă adusă de vecini, care a stat goală mai multe luni pentru că toţi câinii aduşi fugeau din prima noapte, nu le plăcea. Apoi au găsit-o pe ea, mică, neagră, bântuind pe străzi, iar de un an jumate vecina de la parter, care mai are doi căţei negri în casă, o hrăneşte şi o îngrijeşte. Şi o apără de golani. În toate nopţile calde, pe banca din stânga se strâng băieţii de cartier şi donşoarele lor, mănâncă seminţe, beau, cântă, se bat, se simt bine. Într-o noapte pe la 1, unul mai beat ca alţii, se ia de Juju că-l latră (ea lătra la alţi câini, dar el nu ştia asta). Intră în curte, îi dărâmă căsuţa şi-ncepe s-o strângă de gât cu zgarda. Vecina aude ce se întâmplă şi iese afară s-o apere pe Juju. Periculos moment, dar din fericire Juju e salvată între timp de un coleg de băută de-al agresivului. Şi acum vine partea frumoasă: nu numai că o salvează, dar se şi îndrăgosteşte de ea. Îi cere voie vecinei să o adopte pe Juju, dar pentru că părinţii nu-i dau voie cu câine în casă, îi cere şi permisiunea ca Juju să rămână în continuare în căsuţa ei. De atunci vine în fiecare zi la ea şi o scoate la plimbare. E o fericire maximă pe amândoi când se întâlnesc. Faţa lui de rău, se transfigurează. Redevine o frumuseţe de băiat, aşa cum îl ştiu eu că era când era mic, vecin de-al meu de la cealaltă adresă.

  5. Greşesc undeva? De ce draq, de fiecare dată cand cred în cineva, acesta dispare pur şi simplu? Port purta multe poveri tocmai din cauza empatiei mele, pot sacrifica multe pentru ceva sau cineva care merită, dar m-am săturat să cad mort de sete alături de fântână. Cineva care mă cunoaşte foarte bine mi-a spus că, probabil în altă viaţă, am făcut un mare bine, de sunt atât de protejat de destin în viaţa asta.

    1. Nu greşeşti nicăieri, procedezi ca un rromân verde: au crezut în Ceaşcă şi s-au ales în „iepoca raţiilor şi cozilor” cu un mare rahat, au crezut în Rânjilă Minerescu şi s-au ales cu o mare muie, au crezut în Născase şi s-au ales cu impozite de 45% şi salarii de 300 RON, au crezut în Trăienel şi nu s-au ales nici măcar cu praful de pe tobă…

      Aşa se întâmplă şi când crezi în puterea MBAului: plăteşti între 4000 şi 100 000 EUR, dobândeşti o diplomă şi o agăţi mândru pe perete, după care te întorci la depozitul la care împingi căruciorul sau la birouaşul înghesuit în care îţi strici ochii 12 ore pe zi cu nasul în calculator.

      Nişte rromâni la fel de verzi credeau că un fel de MBA e şi intrarea într-o breaslă / castă închisă în care au acces numai elitele şi viitoarele elite, candidaţii de nota 10.

      Au realizat că şi dacă ai terminat Dreptul cu 10 şi ai făcut Institutul de Magistratură, nimic nu îi împiedică pe şefi să te repartizeze la Judecătoria Sighetu Marmaţiei, spunându-ţi cu un rânjet superior: „numai acolo am post, frăţioare, nu-ţi convine, pleacă.”

      Sau dacă te înscrii la masoni fiindcă ai auzit că ei conduc tot ceea ce mişcă pe lume, asta nu înseamnă că nu o să rămâi la nesfârşit la gradul cel mai mic, cel care dă cu mătura şi face cafele.

  6. Detaliezi păcatele unei generaţii. Nu sunt de acord cu generalizările (deja ştii lucrul ăsta şi nu o să mai intru în amănunte). Dar dacă avem probleme, nu ar trebui oare să găsim şi soluţii? Greşesc? Şi încă o întrebare. Dacă „generaţia cu cheia de gât” are un anumit fel de a gândi (cel pe care l-ai descris), nu ar fi interesant de aflat (pentru unii dintre cititori, eu aflându-mă printre ei) cum gândeşte generaţia ta? Sau mă rog, una născută mai aproape de zilele noastre. Care sunt obiectivele voastre? Şi cum acţionaţi pentru realizarea lor? Poate am avea ceva de învăţat. 🙂

      1. Dacă în această discuţie folosim şi termenul „cocacalar” atunci mă simt nevoită să mă declar învinsă. Pe cuvânt dacă înţeţeg ce are cocalarul cu generaţia în discuţie (asta ca să mă exprim elegant). Ca să nu îţi mai spun despre comentariile tale de la Dojo, unde am avut senzaţia (de câteva ori) că eşti ba de o parte, ba de alta a baricadei.
        Weekend fain. 🙂

  7. Trecand peste rafuiala cu personajul citat, ai punctat in zona pe care o vedeam si eu (avand in vedere ca deja scrisesem despre hiba sistemului de invatamant legata de praguri, poate nu mai dublam ideea in articolul meu recent :P). Oricum, nu vad o solutie la indemana pentru gandirea pe termen scurt.

    1. Nu e vorba de termen scurt. O facultate ia între 3 şi 6 ani şi o carieră câteva decenii.

      E vorba de concentrarea pe un anumit obiectiv mic şi precis: „învăţ ca să am MBA” sau „învăţ ca să trec examenul şi să câştig jobul”.

      Profesoraşii (co)mu(n)işti nu puneau mâna pe carte cu anii şi nu aveau nimic în spatele atitudinii lor greţoase, toată lumea era conştientă de asta, dar erau trataţi ca un fel de aristocraţie tocmai fiindcă erau greţoşi. Asta le dădea clasă 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s