D-ale Bucureştiului · Droguri · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele

Capitalismul pe doi lei

La un moment dat, se iscase printre românii verzi epidemia corporatismului.

Asta nu era o noutate. Înainte de 2010, era invazie de agenţi de vânzări. Mai rea decât una de gândaci de bucătărie. Fiindcă de gândacii de bucătărie mai poţi scăpa după o doză bună de spray pe lângă ghenele din care se hrănesc. Un agent de vânzări cu maşină inscripţionată e atât de fomist încât continuă să se hrănească nepăsător, în ciuda sprayului.

Corporatiştii, cică, se hrănesc ceva mai bine din hazn… serviciul de bază. Deşi Caţavencii au aflat că în corporaţii de-abia scoţi salariul mediu pe economie, poate ceva mai mult, doar că e ambalat frumos și, câteodată, de-a dreptul atrăgător. La şaormăria din colţ probabil ar fi avut parte de un câştig apropiat. Plus sacoşele pe care angajatul român ştie să şi le umple până la sfârşitul zilei.

Aşa încât, spre deosebire de şaormării, prin companiile de la noi s-au răspândit obiceiurile Oliviei Steer. Cunoscută şi ca Activia Ştir. Se mănâncă în primul rând frunze. Încât proverbul strămoşesc s-a adaptat la vremurile moderne: un corporatist taie colegilor frunză.

Cândva, nişte viitoare corporatiste foarte studioase plesneau de aroganţă precum pepenii răscopţi. Umblau cu nasul atât de sus încât zbura MiG-21 pe lângă el. Însă din câte au dovedit vechii noştri prieteni Facebook şi LinkedIn, foarte puţine din rândul lor şi-au construit în ultimii 15 ani o carieră care să le ducă mai sus de salariul mediu net.

Dar aroganţa a rămas. Nu mai poţi da prin vreo clădire de sticlă cu climatizare de frica lor; tratează lumea de parcă orice solicitant ar fi sluga lor şi se aşteaptă să le lustruieşti pantofiorii de 90 de lei de la reduceri. Asta, în cazul ipotetic în care ai purta cravată de mătase, iPhone şi ceas elveţian. Atâta ţi-ar trebui, să vii la ghişeele lor în bermude; te-ai putea trezi că îţi pune una din ele mătura într-o mână şi mopul în cealaltă.

La corporatiste nu e important venitul. Dacă ar ţine cu adevărat să dobândească bani sau bunuri materiale, ar face altceva. Vânzătoare, asistente medicale, cofetărese, escorte.

O corporatistă foarte drăguţă (lucru rar în această branşă de scorpii înţepate) care semăna cu Dita Von Teese venise odată dintr-un oraş de provincie să lucreze la o bancă. Unde nu era mulţumită nici de salariu, nici de chiria apartamentului în care stătea. De metroul aglomerat dimineaţa nici nu mai vorbim. Iar în privinţa relaţiilor sociale sau erotice, fata era cam din secolul XIX.

Şi atunci ce căuta aici? …A spus-o cu guriţa ei: „cu ASEul făcut, acasă nu aş fi putut să fiu decât maxim funcţionară la primărie, pe 1200 de lei. Şi asta dacă aveam noroc să intru acolo, peste bariera pilelor.”

E uşor să râzi când afli cum sunt spălaţi pe creier cu faptul că au privilegiul de a munci ca o vită de jug pentru o multinațională. Ei cred în asta, fiindcă ştiu nişte lucruri mai greu de înţeles la prima vedere. Faptul că are mai multă importanţă în ochii „celor de-acasă” o legitimaţie cu un titlu pompos şi absurd în romgleză. Sau posibilitatea de a te căsători cu un alt corporatist şi nu cu Dorel de pe basculantă.

Aşa se întrebau cândva Freakonomicii Levitt şi Dubner de ce golanii de cartier îşi riscă în fiecare zi capul vânzând bile de heroină la colţ de stradă, pentru mai puţini bani decât ia un prăjitor de cartofi la McDonald’s.

6 gânduri despre „Capitalismul pe doi lei

  1. Eheeeeee …. despre roboteii astia am tot amant sa scriu din diverse motive. Din nefericire (cred) am si eu cativa prieteni inregimentati in armata asta de clone … care bineinteles ca s’au schimbat radical dupa ce s’au vazut chipurile vreun mot pe acolo.
    Bun articol ca de obicei! 😉

    1. Aşa se întrebau cei doi Freakonomici: ştim că în SUA a umbla cu furtişaguri şi cu droguri la colţ de stradă e una din cele mai periculoase activităţi. Mai bine zis, riscul de a o sfârşi cu creierii împrăştiaţi pe asfalt e de 4 ori mai mare decât riscul de a muri în cele mai periculoase meserii civile, miner sau sondor în Alaska. Iar câştigul e mai mic decât dacă ar prăji cartofi la McDonald’s. Unde e interesul?

      Aceeaşi întrebare s-ar putea pune hipstărilor de birou mâncători de frunze. Când îşi dau aere de nobili. Cum ar fi zis Băsescu, ei sunt omul slab (din pricina regimului vegetarian), care nu e nici tinichigiu şi nici chelner. Nu se încurcă ei cu rockării-satanişti, cocalarii-bemweişti, gamerii-lameri şi alţi Garbage Pail Kids.

      Sunt scorţoşi ca un covrig uscat şi pompoşi ca o profesoară comunistă dintr-o şcoală de cartier.

  2. Femeile sunt mai sensibile la marlanie si la lipsa de sanse reale decat barbatii si sunt si mult mai dependente de o viata sociala civilizata. Dorinta de acumulare materiala nu e totul. Numai taranii pun in primul plan consumul grosier, de la friptane la Audi. Cum ar putea un om cinstit sa intre si sa invinga o „gasca” compusa din asemenea indivizi. Corporatistii au in general salarii peste salariul mediu din economie, dar au si un mod de viata mai departat de unii care stiu numai palat si Mercedes ca sa au vazut ei prin filme.

  3. Coropisnitele corporatiste duhnind a melteneala suburbana doar speculeaza o slabiciune. Prima mare frustrare a animalului a fost ca niciodata nu a fost in cercul social in care a vrut sa fie si acum compenseaza. Indiferent la ce nivel e la compania asta, nu are cum sa nu se umfle in pene – ta-su tractorist, el imbracat de firma.

  4. A job is what you make of it (o spun ca unul care a dus-o decent si in corporatii si in firme mari romanesti, dar si in mini-companii).

    Sunt destui, chiar foarte multi corporatisti cu beneficii decente si un program normal (am si scris pe tema asta, nu mai revin). Trecand peste problema locurilor de munca inaccesibile si construite pe bazele unui mic ecosistem (vezi Pipera, care nu va avea niciodata „suficient loc”), o problema de care Bucurestiul nu va scapa prea curand, depinde foarte mult si de cat de bine iti vinzi timpul si de cat te respecti.

    Ultimele doua lucruri mentionate tin insa de experienta de viata, educatie sociala si de infranarea egoului atunci cand e nevoie (si lucrurile astea nu se prea predau in facultati).

    P.S: Altfel, cam 80% din „obsesiile anti-corporatisti vin de la oameni care castiga mai putin si sunt tratati mai prost decat sunt multi tratati in corporatii (Ca veni vorba… unde ne oprim cu definitia pentru „coporatie”? La o multinationala cu zeci de mii de angajati sau la un start-up extins?).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s