Archive

Archive for the ‘Şcoala Vieţii’ Category

Nobilele idealuri ale capitalismului

5 Mai 2017 4 comentarii

Motto: ”Noi am trăit în mizerie, iar mizeria se vede, știți unde?, pe culoarea tenului, pe dinți, pe gingii, pe ținuta omului. Omul care trăiește în mizerie și care nu are speranță se încovoaie, se chircește” – Horia Roman Patapievici

nutty-professor

Un anume domn Horia R. Patapievici declamă, umflându-și pieptul: ”EU!? Eu sunt foarte pro-capitalist!”. Chiar Generația PRO Capitalist. Într-o lume în care suntem contaminați de socialism. Ceea ce îl face un fel de Rambo (I) capitalist. Încrucișat cu A.S.I.A. și Andreea Esca.

Cu o mică-mică precizare: Rambo (I) al nostru, mânuind laserul ca un Jedi, a făcut cea mai mare parte a vieții o singură meserie. La catedră.

Cam suspect, nu?

Eroul capitalismului ieșind, cu laserul în mână, din cea mai comunistă categorie socială. Aceea a catedrei și bățului de arătat la tablă. Talibanii comunismului, oricând gata să latre. Nu și să muște. Asta era sarcina murdară pe care o lăsau negrilor. Nu celor de plantație, ci minerilor.

După ce a trecut el însuși prin malaxorul mineresc, s-a lămurit omul nostru. Le-a văzut feţele patibulare, ochii mohorâţi, maxilarele încrâncenate și trăsăturile rudimentare. Atât de bine încât ai fi zis, atunci când scria asta, în 1996, că s-a apucat să traducă din Tolkien și să scrie reclame la Warcraft II.

Acum, cică toți avem un egal drept de a revendica demnitatea noastră. În lumea economiei libere.

Acum. În 1990 și 1991 nu îl aveam, domnilor foști tovarăși profesori.

Nici măcar în 1995, când au început să se răspândească și la noi calculatoarele. 486DX4. Cu 4 MB RAM. A fost nevoie de încă vreo câțiva ani, ca să se răspândească și rețelele de cartier. Abia atunci s-a mai crăpat și edificiul presei centralizate și a început să circule în rândul populației civile ideea că te mai poți informa și singur, nu trebuie să stai cu gura căscată la propagandă. Sau la dom’ profesor. Diferențe prea mari nu erau între modul cum vorbea Ceaușescu la tribună și cel în care vorbea și se purta profu’ la catedră.

Mircea către popor

19 Februarie 2017 Lasă un comentariu

După ce Guvernul a promis studenților că vor beneficia de gratuitate la transportul feroviar intern, pentru trenurile Regio și InterRegio, la clasa a II-a, un amendament prevede că studenții vor călători gratuit cu trenul doar pe distanțele dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află unitatea de învățământ.

mircea-badea-chiar-el

Mircea Badea a dat și el cu bâta de baseb… cu părerea despre studenții noștri și drepturile lor:

La muncă, studenței, că trece anul

şi vin corporatiștii să vă ia ciolanul!

Vouă, protestatarii cei cucernici,

Cristosul mamii voastre de nemernici.

Ce lipitori, ce vite, ce mizerii,

v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

ci drogurile de prin țări străine.

Nenorociţilor, se rupe şnurul,

La muncă, la videochat duceți-vă curul !

Off… şcoala mea!

26 Septembrie 2016 14 comentarii

La un moment dat, două vedete de la noi au decis că şcoala noastră de stat le cam pute. Şi nu numai fiindcă femeile de serviciu fac economie la detergent mai ceva ca la Hexi Pharma. Aşa încât vedeta care arăta ca o Cenuşăreasă şi-a retras puiul de vedetă de la şcoala de corn şi lapte. L-a trecut pe regim casnic de ceaiuri şi mâncare bio.

Cum era şi de aşteptat, publicul blocurilor gri a luat-o razna la ideea că mica vedetă nu mai are parte de castanele regulamentare şi nici de furtişagul banilor de buzunar la şcoala de cartier. Unii vor s-o socializeze, alţii să n-o socializeze şi alţii s-o educe sexual. Unii n-au dotările necesare pentru predarea materiilor ca matematica, fizica, chimia sau biologia unui elev in ciclul secundar, iar alţii îşi imaginează că şcoala are prea multe.

laboratoru-lu-dexter.jpg

Când e vorba de dotări, artificiale ca ale Biancăi Drăguşanu, experienţa şcolilor de cartier ne face cam suspicioşi. Atunci când ştim cum laboratoarele construite cu mari eforturi şi cheltuieli în şcoli au fost încuiate în anii 1980 şi 1990 şi rar s-a mai făcut vreo oră acolo. Sau cum toate obiectele folosite în mici experimente pentru copii (de la Mecano la machete ale ceasurilor, spre exemplu) au dispărut în anii 1980 şi nu au reapărut în magazine decât mult mai târziu, după 2000.

Poate că adevăratul scop al şcolii nu era să te înveţe ceva, şi cu atât mai puţin să te înveţe cu ajutorul laboratoarelor. Poate că adevăratul ei scop era să nu te înveţe nimic. Sau, mai bine zis, să te împiedice să înveţi ceva. Să ţi se dea peste mână când citeşti prea mult. Să te pună să reciţi un text ca pe o poezie, fără să intereseze pe nimeni dacă înveţi ceva din el.

„Ţi-ai întrebat copilul el cum ar vrea să învețe?” – cu mica precizare că tocmai asta nu trebuie să se întâmple. În primul rând fiindcă se presupune că elevul nu vrea şi nu trebuie să înveţe. Şi în al doilea rând fiindcă un copil nu trebuie niciodată întrebat nimic. Ca să nu aibă impresia că el ştie ceva şi are ceva de spus.

Experimentele de laborator nu prea dădeau bine. Erau anormale şi anticonservatoare. Semănau prea mult a joacă, a activitate distractivă. Dădeau idei periculoase. Afectau stabilitatea socială. Creau discuţii neplăcute între elevi. Sau între elevi şi profesori. Sau între profesori şi păsărelele din capetele lor.

homosexualul-studios.jpg

Poate că nici elevii nu înţelegeau prea bine cu ce căcat deranjau atât de mult orele lor în laborator. Şi nici ce era atât de anormal în faptul că mai pomeneau, de faţă cu părinţii, bunicii şi vecina Măriuţa, câte un mic experiment făcut la fizică sau chimie.

Aparent, cu nimic… doar că o oră de laborator is sooo gay!

gheiu-in-laborator

Studiaţi biologia moleculară, tovarăşi, că vă ia Dracu’!

2 Februarie 2015 13 comentarii

ChaplinPurtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ro… Ruse, părintele protoiereu Vsevolod A. Chaplin, a editat cea mai politic… pravoslavnic-corectă versiune a biologiei moleculare, redactată de Academia de Ştiinţe a Rusiei. Cu binecuvântarea Bisericii.

De pe Facebook, via Dan Alexe.

N-au precizat dacă îi vor arde pe rug pe biologii moleculari burghezi şi fascişti care nu cred în ea, sau se vor mulţumi să îi împuşte pe câţiva şi să îi trimită în Gulag pe alţii, cum au făcut pe vremea lui Trofim Lîsenko.

Bacalaureatul civilizat

12 Iulie 2013 15 comentarii

Fiindcă nu mai suntem în 2006, când era la modă aruncatul cu rahat în studenţi şi profesori universitari, la ultimul bacalaureat cei care păstoresc cu cinste şi onoare învăţământul de la noi învelesc rahatul. În timp ce mânuitorii tastaturii îl iau şi aruncă cu el în viteazul elev român, care seamănă din ce în ce mai bine cu eroii lui Emile Zola şi Jules Renard. Dovadă că natura umană şi şcolărească (sunt două lucruri diferite. Şcolarul nu e om, ci cel mult o cârpă de şters ghetele profilor) nu se schimbă în numai 120-130 de ani.

E adevărat că nici calitatea umană şi profesională a majorităţii profesorilor nu e mult mai sus de genunchiul broaştei, fiindcă în 9 cazuri din 10 a rămas prof ultimul prost din curtea şcolii, cel care chiulea de la ore să fumeze în spatele tomberoanelor şi să bată mingea pe maidan. (Penultimul prost din curtea şcolii, prostul-şmecher care îl îndemna pe prostul nostru mai sus pomenit la chiul, a intrat în cele mai multe cazuri în Poliţie.) Şi nici din punct de vedere genetic nu stăm prea bine, fiindcă un procent mărişor din generaţia de părinţi care are azi între 40 şi 50 de ani şi care îşi trimite golanul sau piţipoanca la liceu e format din nişte Dorei proşti ca vitele şi îmbibaţi de alcool ca buretele, care sprijină uşa blocului în maieu cu berea-n mână.

Astfel încât din punct de vedere al performanţei şi obiectivelor (adică dacă judecăm capitalist problema) era natural să treacă doar cei care au trecut, şi restul să suporte dreapta răsplată pentru lipsa lor de interes faţă de învăţătură, faţă de predare şi faţă de buna creştere.

Însă problema e ceva mai complicată, fiindcă nici viaţa socială nu e joc de strategie pe calculator şi nici proful nu „consumă resurse” şi „produce unităţi”, nici „obiectivele scenariului” nu trebuie neapărat „atinse”.

Dl. Răzvan Orăşanu pune întrebarea de la înălţimea unei cariere spectaculoase (cu toate obiectivele îndeplinite cu nota maximă): „cum răspund dăscălimea şi şpăgarii pentru performanţele lor proaste?” Dacă în 4 ani de zile nu ai putut instrui nişte elevi (teoretic normali şi sănătoşi) cât să ia 5 la un examen pe care l-a trecut un puşti cu Sindromul Down, nu e cazul să îţi cauţi altă meserie şi acea şcoală să fie desfiinţată cum ar fi zis Zoso?..

Nu.

Fiindcă într-un stat civilizat scopul şcolii nu e „să instruiască unităţi” şi „să atingă obiective” (poate într-un stat capitalist e aşa, dar capitalismul nu e civilizat), ci să contribuie la menţinerea unei plase de relaţii sociale care să asigure viaţa civilizată. Adică (la prima vedere, cel puţin) muncitorii să muncească, poliţiştii să scrie amenzi, profesorii să vorbească, hoţii să fure, elevii să vină regulat la şcoală, autobuzul să vină în fiecare zi la oră fixă şi aşa mai departe.

Francezii (care pretind că ei au inventat viaţa civilizată) ştiau asta cu două secole în urmă: de ce construim şcoli de stat, ca să instruim copiii? Nu, construim şcoli ca să îi îndoctrinăm, să îi facem să vorbească franceza literară şi nu bretona sau provensala, să ştie că legea şi puterea vin de la Paris şi nu de altundeva. Şcoala păduchioasă de provincie de pe vremea lui Jules Renard era un instrument de dominaţie politică a provinciilor. Unul mai ieftin decât o armată de ocupaţie 🙂

Chiar dacă elevul a dat peste nişte profesori proşti ca noaptea şi e conştient de asta, el trebuie să vină cu regularitate la ore, să răspundă numai când e întrebat şi numai ceea ce vor ei să audă, să vorbească frumos despre ei şi să suporte sancţiunile, oricât ar fi de absurde, fără comentarii. La fel cum profesorul care a dat peste nişte golani la fel de inteligenţi ca nişte pietre trebuie să îşi recite lecţia imperturbabil în fiecare zi şi să pună note mai mult sau mai puţin din burtă, fără comentarii.

Şi unul, şi celălalt trebuie să se prefacă a-şi face datoria, să îşi joace rolul.

Fiindcă dacă se face o examinare la sânge şi şcoala care nu a produs niciun absolvent e desfiinţată, mai ales în mediul rural, viitoarea generaţie de rurali care nu îşi permite costul internatului sau al abonamentului la autobuz va rămâne fără şcoală de tot, şi şansele lor la o meserie intelectuală se vor duce Dracului. Numărul de locuri de muncă în învăţământ se reduce, absolvenţii de facultate îşi găsesc şi mai greu ca până acum o meserie dacă pierd oportunitatea de a deveni profi, numărul de plătitori de impozite scade fiindcă ruralii au venituri mici sau venituri nefiscalizate, Statul pierde bani, investiţiile în învăţământ se reduc şi mai mult, calitatea şcolii devine din ce în ce mai proastă, interesul pentru carte scade spre zero, şi ne îndreptăm spre o ţară de analfabeţi ca pe vremea Răscoalei de la 1907.

Într-un stat civilizat, bacalaureatul nu e un filtru prin care trece un procent din populaţie care învaţă şi în care se prind „golanii, proştii, cocalarii, tâmpiţii”. E o formalitate prin care trece un procent de aproape 100% şi departajarea între ei se face după notele obţinute sau după greutatea pilelor. Cam aşa cum în statul civilizat se construiau blocuri la ţară (cu closetul în curte), preşedinţii şi miniştrii aveau 4 clase, liceul era obligatoriu chiar dacă nu învăţai nimic, dar strângeai maculatură, castane şi făceai muncă patriotică…

MBA şi Cârciuma „La Manageru’ Fericit”

15 Aprilie 2013 18 comentarii

Un manager rromân verde ca buturug…. butunoiul de la mijloc de codru des îşi dă cu părerea George Butunoiudespre Fata Morgana a tuturor plimbătorilor de hârtii şi şoarecilor de bibliotecă de la ASE: MBA-ul. Întâmplător, e acelaşi manager care inventase restaurantul cu meniuri la preţ fix cu buletinul în mână şi carnetul de student, în care era asociat cu căţelul său Oscar.

Distinsul nostru personaj care câştigă din iluziile fraierilor (de asta în Rromânia consultantul e frate bun cu proxenetul şi cu ţiganul cu alba-neagra, dacă nu a fost chiar el în aceste nobile profesii mai înainte) ne zice cam aşa, la ureche:

„Vestea proasta e ca nu exista nicio legatura directa intre ceea ce scrie in cartile si in retetele de management, intre sfaturile pe care le dau la televizor si in reviste managerii faimosi si bine platiti, si ce se intampla in realitate in companiile si pe piata din Romania. Firme care, dupa cele mai elementare principii de management si de logica, la urma urmei, nu ar putea sa reziste mai mult de cateva luni sau nu ar trebui infiintate deloc, merg si prospera bine-mersi, si nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Si invers, manageri si antreprenori care fac totul cu buna credinta si numai dupa litera si spiritul manualelor si cursurilor de business, nu vad picior de client trecandu-le pragul cu zilele sau cu lunile.

(…)

Dupa cum bine se stie, studiile au aratat ca Romania are cel mai redus nivel de incredere generalizata din Europa. E pe ultimul loc, cu 10%. Cu cuvinte mai multe spus, asta inseamna ca orice roman are incredere doar intr-un singur om din zece din jurul lui, despre ceilalti noua fiind convins ca i-ar face rau daca ar avea ocazia, ca l-ar pacali, ca i-ar fura ceva lasat nesupravegheat, ca l-ar minti etc.  (…) Toate cartile si cursurile de management si de business pe care le citim sunt facute in tari in care nivelul de incredere e cu mult, mult mai mare decat cel din Romania. Si in care tari, pe cale de consecinta, lucrurile se intampla altfel. Modelele si recomandarile de acolo se bazeaza pe niste premise care nu exista la noi si a caror lipsa invalideaza tot, pur si simplu.

De fapt, nivelul de încredere la noi e ceva mai diferit de ceea ce crede managerul nostru de restaurante că ar fi, altfel nu am avea mii de fraieri păcăliţi de cămătari, escroci, falşi poliţişti, vraci şi vindecători, Doctoru’ Minciunicopschi şi alte animale cu 2 şi cu 4 picioare. Astfel încât uneori realitatea mai trebuie văzută şi din stradă, de la nivelul căţelului Oscar, ca să te trezească.

Problema cu MBAul e puţin diferită într-o lume post-(co)mu(n)istă ca a noastră.

Cum spunea un prieten de-al meu, am moştenit din (co)mu(n)ism ura, invidia şi neîncrederea, care ne sapă în orice am întreprinde. Însă am mai moştenit ceva, pentru care trebuie să le mulţumim lui Rânjilă Minerescu şi Ţapului, din nesiguranţa anilor ’90, şi care e mai frustrant decât decât invidia, lăcomia sau cocălărismul puse la un loc.

E vorba de obiceiul de a gândi în obiective precise, clare, bine definite. Nu pleca de la serviciu că nu mai ai ce mânca, nu fă prostii că te dă afară din şcoală şi rămâi pe drumuri etc – motiv pentru care fiecare gândea în obiective mici şi precise, pe termen scurt, fiindcă nu ştiai ce va aduce viitorul.

„Mâine am teză – vreau 10”

„Mâine am examen – trebuie să-l iau”

„Mâine am interviu – mă duc să-mi cumpăr cea mai frumoasă cravată”

„Peste 3 luni vine vara – trebuie să slăbesc 5 kg”

„Am strâns xxxx EUR – îmi cumpăr maşină”

„Dau la facultate vara asta – trebuie să ies contabil/avocat/doctor/arhitect în x ani”

„Peste 1 lună sunt alegerile – mă duc să-l votez pe X”

De asta Generaţia Cu Cheia De Gât pune problema de fiecare dată robotic: „vreau X, ce trebuie să fac?”  Ca şi cum ai fi în faţa unui aparat şi întrebi: „pe ce buton trebuie să apăs?”

Să zicem că ţi-ai luat bacul cu notă bună… şi după aia? Dai la facultate. Să zicem că ai terminat cu notă bună şi ai ieşit arhitect… şi după aia? Îţi cauţi job. Ai găsit job… şi după aia?

E foarte simplu să spui: vând terenul moştenit de la bunica şi mă duc să fac MBA. Sună bine. E un mod de a gândi eficient, planificat, occidental. Vorba lui Tony Robbins, „eşti orientat spre rezultate” cum se spune în noua limbă de lemn. Ai rezultatul, diploma scrisă cu auriu. Şi ce faci cu ea? Te duci la fiecare butic, fiecare şaormărie şi fiecare agenţie bancară de scară de bloc, suni la uşă şi le spui, ca o formulă magică, „am MBA”? Şi ei ce fac, îţi întind covorul roşu şi îţi dau o şampanie? 😛

La un moment dat, mania obiectivelor mici şi precise trebuie să fie aruncată. Generaţia Cu Cheia De Gât se separă în două partide. Unii au lepădat mania de elev premiant, a obiectivului îndeplinit, s-au apucat de joburi mai profitabile, chiar dacă nu de nivelul care cere MBA. Alţii s-au cramponat precum Răposatul Ceaşcă de „obiective” şi „realizări”, şi se miră la fiecare pas de ce „realizările” nu prea-i ajută cu nimic. Ca şi cum fiecare realizare în sine, diploma, testul IQ, apariţia la TV, costumul de la Hugo Boss, articolul publicat în ziar, maşina de fiţe, cărţile NLPiştilor, ar trebui să aibă puteri magice, ca bagheta lui Harry Potter. Ca atunci când ai 14 ani, baţi mingea pe lângă bloc şi te întrebi: de ce are Irinel proprietăţi, maşini şi gagici? Şi ce trebuie să fac ca să am şi eu ce are Irinel?

Cum întreba un tip de pe 4tuning: dacă am bani de ieşit în oraş, am maşină, am înfăţişarea potrivită, am ţoale etc de ce nu se uită Marghioliţa la mine? Să îmi cumpăr BMW ca vecinu’ Gigel?..

Şi dacă îţi cumperi BMW şi Marghioliţa tot nu se uită la tine, ce faci?

Sau dacă ai MBA şi şefa Marghioliţa îl bagă în seamă tot pe Dorel care s-a calificat la locul de muncă şi s-a ridicat de la lopată, te ajută cu ceva diploma?

Uite de aia „obiectivele îndeplinite” şi „măreţili realizărili” nu te ajută: fiindcă tratezi diploma de MBA ca pe o jucărie nouă şi strălucitoare cu care trebuie să ta lauzi la uşa blo… biroului. Ca pe ultimul telefon mobil pe care îl scoţi mândru din buzunar la terasă, sau ca pe Adibaşii cu care baţi mingea pe maidan.

PS Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris la un masterat la Academia Militară. Cu speranţa că acolo poţi avea acces la cunoştinţe de specialitate, la o pregătire care nu e tocmai la îndemâna oricui, şi poţi afla lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. După primul semestru în care am avut de-a face cu toate trompetele (co)mu(n)iste din generaţia 70+ şi cu limbajul lor de lemn de pe vremea cuvântărilor lu’ Tovarăşu’, le-am făcut cu mâna şi am fugit de ei mai iute ca Usain Bolt cu un ardei iute în cur.

Cum citesc cocalarii – „Profesorul Unrat”

29 Noiembrie 2012 22 comentarii

O renumită editură de-a noastră, care a scăpat de faliment cu mari eforturi, s-a gândit să mai scoată de la naftalină unul din clasicii secolului care tocmai s-a dus, şi a reeditat romanul lui Heinrich Mann din 1905. Bineînţeles, au adaptat niţeluş titlul la epoca noastră, în care marketingul e şi el o artă. Astfel încât l-au redenumit Îngerul Albastru, după filmul din 1930. La urma urmei, dacă vrei să se vândă cartea, trebuie să înţelegi că publicul obişnuit ar cumpăra mai degrabă ceva ce în mintea lor se asociază cu Marlene Dietrich. Comuniştii nu aveau treabă cu marketingul pe vremea lor, şi nici atâtea scrupule.

Însă în epoca modernă, fără Marlene Dietrich, Profesorul Unrat, povestea profesoraşului care îşi ruinează cariera şi viaţa în relaţia cu dansatoarea de cabaret şi prestatoarea la orizontală Rosa Fröhlich, nu mai are ecoul din vremurile trecute. De fapt, e greu să înţelegi din perspectiva modernă cum şi de ce e considerat Heinrich Mann vreun talent literar. Poate că pentru generaţiile trecute „social-democratul căruia i s-au ars cărţile de către nazişti” să fi părut o figură eroică, împreună cu frate-său Thomas, dar… unde-i talentul? De fapt, dacă stai să priveşti mai îndeaproape, întregul roman e de fapt un truism, de la un capăt la celălalt. Personajul, profesorul Raat, oricum l-ai lua, nu are nici pe departe vreo figură de erou tragic, înşelat sau nedreptăţit. E un incompetent şi fiecare oră de curs în care se luptă să îşi impună voinţa nu îl face decât ridicol, e renumit pentru urâţenia sa, e neîngrijit, soios şi slinos, invidios şi duşmănos ca un comunist al „epocii raţiilor şi cozilor”, turnător, tiran cu elevii şi milog cu superiorii, îşi merită pe deplin porecla de „Unrat” – „Scârnăvie”. Calea sa în viaţă, pierderea funcţiei, umilirea şi exploatarea sa de către Rosa, recursul la cariera de interlop pentru a-şi câştiga traiul, par a fi fost prezise încă dinainte de primul moment în care mizerabila sa figură apare în paginile cărţii. Aşa cum toate acţiunile elevilor săi sunt la rândul lor truisme, fenomene prea evidente pentru a merita să deschizi discuţia despre ele. De fapt nici nu îţi poţi imagina că ar fi putut să fie şi altcumva.

S-a spus la noi despre scriitorii-politruci răsăriţi de prin cloacele comunismului că erau artişti în ale minciunii, că puteau face din alb negru şi că orice ar fi scris ei, spre exemplu după noapte a venit dimineaţa, era fals, dimineaţa lor semăna mai degrabă tot a noapte făcută să le acopere rahaturile. E foarte posibil, dar şi minciuna e o artă. În timp ce dacă scrii ceva prea evident pentru a merita efortul de a-l discuta, ceva la fel de sigur pe cât e de sigur că mâine va răsări Soarele, parcă trezeşte mai puţin interes decât minciuna.