D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · De ce iubim femeile · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Aventurile lui Camil Petrescu în Dorobanți

Astăzi se împlinesc 61 de ani de la moartea lui Camil Petrescu, scriitorul de mare talent a cărui operă se studiază la liceu. Dacă ar fi trăit, azi ar fi avut 124 de ani. În care ar fi putut zice că a trecut prin două războaie mondiale, patru dictaturi, o revoluție și o reformă. Așa, a rămas păgubit: doar cu războaiele și dictaturile.

Câtă vreme omul nostru avea de-a face doar cu războaiele și cu o parte din dictaturi, cariera lui de scriitor mergea în ritmul lui Voltaj: un pas înainte şi-apoi doi înapoi. Funcția de profesor era plătită prost, breasla jurnalistică îl trata ca pe o albie de porci, iar drepturile de autor i le mâncau creditorii. În lanțul trofic el era veriga cea mai de jos. Astfel încât pe 1 octombrie 1931, tocmai în perioada în care scria povestea beizadelei-aviatoare și automobiliste Fred Vasilescu, scriitorul nota în jurnal ”azi, literalmente, nu am ce mânca”. Ehhh, parcă nici 2011 nu era așa deosebit de 1931.

Însă vine și-a patra dictatură, care vorbește precum don Pablo Escobar Gaviria: de la noi iei banul, sau iei Aiudul. Cale de mijloc nu-i, căci așa zise tovarășul Lenin: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră.

Iar marele scriitor stătu el strâmb și judecă drept, și hotărî: banii n-au miros. Așa încât s-a pus pe scris, iar drepturile de autor începură să curgă, ca Dunărea la Cazane.

În vremurile în care salariile se învârteau pe la 200-250-300 de lei, maestrul a luat câteva sute de mii de lei dintr-o dată.

Intrarea Camil Petrescu, în Dorobanți. Pe atunci se numea Aleea Gaillac și nu avea BMW-uri. Dar comuniștilor nu le-a plăcut un nume burghez. Nu le plăceau nici BMWurile. Ei aveau Mercedes-Benz. W115 ca al lui Chivu Stoica, 600 ca al lui Ceaușescu, W123 ca ale șefilor mai mici. BMW nu se potrivea cu demnitatea unui lider politic.

În 1955, casa de la numărul 3 a devenit proprietatea lui Camil Petrescu. Cumpărată cu o sacoșă plină cu bani.

Omul care odată nu avea ce mânca s-a transformat, în sensul propriu al expresiei, în Băiat de Dorobanți. Având în proprietate o casă în care, în anii negri de după Război, locuiau opt familii, și care a fost recompartimentată, renovată și rezugrăvită de la zero, după indicațiile lui. În care a locuit cu soția sa cu 30 de ani mai tânără, Eugenia ”Ghighi” Marian. Și cu menajera Cati Pauli. Plecând de acolo la Academie cu mașina de serviciu cu șofer. De, cum ziceam, au trecut 3 generații peste Dorobanți, dar parcă nu-i așa de schimbat cartierul.

Creatorul lui Fred Vasilescu și al Doamnei T a reprodus, regizat, modul de viață al personajelor sale, la fel de precis, delicat și minuțios pe cât le imaginase cu 25 de ani în urmă. Dacă era mai tânăr și mai vioi în acea fază a vieții sale, probabil ar fi învățat să conducă Austro-Daimler ADM și să zboare, la Aeroclub. Breguet XIX nu avea Aeroclubul, dar cu ceva efort se găsea vreun Yak sau Antonov.

Cum ar zice bloggărimea și postăcimea dintre 2006 și 2008, ia ghiciți voi, băieților și fetițelor de Dorobanți, de ce opera lui Camil Petrescu se studiază la liceu?

Chiar așa – în ciuda talentului său, Camil Petrescu e privit ca un autor de liceu. Scriitorul puștimii. De respect se bucură ilizibilii dinozauri comuniști, de-ai lui Breban.

Profesorii vor aduce argumentele lor pentru care opera lui se studiază la liceu. Așa cum și criticii literari vor aduce niște argumente. Ministerul Educației Naționale va scoate la iveală alte argumente, de parcă ar scoate alți iepuri din pălărie. De 3 generații, intelectualii produși pe bandă în comunism au devenit maeștri în fabricarea de pretexte pentru orice. Experți în liniștirea conștiinței.

Trebuie să dai la o parte pânzele de păianjen ale argumentelor întortocheate, de comentariu literar de liceu. Învățat pe dinafară și recitat în fața profesorului, maca-maca, precum rața când cere de mâncare.

Și atunci vezi realitatea: e studiat la liceu fiindcă limbajul său literar, acțiunea și caracterizarea personajelor sunt de liceu.

Eroul-beizadea Fred Vasilescu este un exemplu de frumusețe masculină, inteligență, avere, carieră și aventură, un gagicar, un veteran de război. Un James Bond avant la lettre, prea perfect ca să fie adevărat. Sau, mai exact, ideea despre James Bond a unui golănel de 15-18 ani care plesnește de invidie la vederea mașinilor de lux și hainelor de firmă ale copiilor mai bogați din jur.

Așa cum puștiul va disprețui pițipoancele care râd de el – visează la o femeie frumoasă, inteligentă și cultă, matură, independentă financiar …fără vreun motiv rațional pentru care o astfel de femeie l-ar băga vreodată în seamă. Și, fiindcă e liber să viseze, îi atribuie calități (”cool”, „energie”, „poftă de viaţă”, ”e sportivă”) care nu sunt ale unei femei. Ci mai degrabă ale unei fete. El ar vrea ca femeia să aibă înfățișarea, cultura și poziția socială ale Doamnei T, dar să aibă codul moral al unei skaterițe adolescente.

Yup. Subconștient, ultimele 3 generații de cititori, de la profesor universitar la ciocănar și de la elev la bunicuță, știau de ce Camil Petrescu e studiat la liceu.

Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Maşinile noastre pe care le iubim · Politică · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Drumurile noastre, toate

Să zicem că, la un moment dat, cocalarul Nautilus avea nevoie de un produs. Adică de ulei Catastrol. Pentru rabla lui care sufocă, poluează, ocupă locurile de parcare ale bătrânilor, bate, troncăne, nu plătește timbrul de mediu, face ITP anual și nici măcar nu e Dizăl.

Așa încât Nautilus își ia rabla (care sufocă ecțetera) și pleacă la oră de vârf din centru înspre Militari. Oprind și la MOL. Ca să saboteze Petromul nostru cel frumos, dacic, ortodox și păgubos.

Acum, dacă am sta noi strâmb și am judeca drept, cel mai „drept” traseu care include și stații MOL ar avea puțin sub 12 km.

drumurile

Cu mica precizare că 12 km s-ar face în 1,5 – 2 ore. Fiindcă intersecțiile Panduri, Răzoare și Leu sunt întoarse pe dos așa cum se întoarce o mănușă, din pricina lucrărilor la metrou. Care trebuiau să fie gata de acum 3 ani. Fără a mai adăuga zerouri după 3, cum e obiceiul strămoșesc, tradițional și familist. Și fără a mai socoti intersecțiile Lujerului și Păcii. Nu le mai descriem, numele lor e destul.

Așa încât procedăm cocălărește. Alimentăm la Gara de Nord, cu toate că nu avem locomotivă și nici măcar Dizăl. Și după aceea o luăm pe sub pasajul existent Basarab, pe sub inexistentul pasaj Ciurel și de acolo încet-încet prin Uverturii și Apusului. Spre Centură, care-i un dezastru; Что делать cu centura noastră, tovarășe Lenin!?…

45 de minute cu tot cu alimentarea.

După cum ar fi zis bătrânul profesor Einstein, în sistemul de referință al observatorului din București, lucrurile funcționează altfel față de Univers. Adică, pe măsură ce viteza crește, spațiul se dilată și timpul se contractă.

Einstein-suparat

D-ale României de ieri şi de azi · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Windows 10

Suferințele tânărului Windows-user

Zice Zoso: configurația ta nu poate rula Windows 10, care e un OS nou, cere resurse sporite, pune Win7 la loc și rabdă. În zilele noastre, asta nici măcar nu mai e amuzantă, cum fusese în 1995, 1998, 2000. Poate ar fi fost și după 2000, dacă lumea nu descoperea un fel de chiptuning care se numea overclocking.

De fapt, Windows 10 Home pe 64 de biți nu cere resurse sporite. Pe o configurație de 3 parale (procesor Celeron N2840, 4 GB RAM, HDD de laptop de 2.5”) funcționează greoi. Dar mai puțin greoi ca Windows 8.1 pe care l-a înlocuit. Pe un Acer VZ4810G cu i5 și 4 GB RAM funcționează la fel de greoi. Nu e din vina procesorului, ci a HDDului făcut pentru consum redus, care te ține pe loc.

Situația se schimbă dacă pui SSD. E alt calculator. Chiar dacă procesorul rămâne la fel de prost, fiindcă e FCBGA și nu poate fi înlocuit.

Astfel încât o doamnă era foarte surprinsă de faptul că laptopul ei Lenovo cu i5, Win 10 și 4 GB RAM boota în 3 minute. Și se mișca în reluare, precum angajatul român dimineața în drumul spre serviciu. În timp ce, alături, zbârnâia ridicolul Celeron N2840 cu SSD Samsung 850 Pro. Și putea rula, slăbuț, dar mulțumitor, și World of Warships. Deși, teoretic, o configurație cu N2840 era atât de slabă încât World of Warships n-ar fi trebuit nici măcar să se instaleze.

Cam așa merge în lumea lui Windows 10 tuningul de cocalari. SSD rullzzz!

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Maşinile noastre pe care le iubim · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Conformați-vă nobilelor idealuri, tovarăși!

În ultimul număr (15) din Auto Bild România scrie veteranul Alex Șincan, mai de demult de la AUTO pro. Dacă întreabă generațiile mai tinere ce-i aia AUTO pro, era așa, o jucărie, din epoca aia, legendară ca Atlantida, în care nu exista taxă de primă înmatriculare.

Veteranul nostru a testat Citroen C5. Care nu ar fi atât de impresionant, prin silueta lui de rinocer, greutatea de hipopotam și motorul cam loganist – dacă nu ar fi ultimul mohican cu suspensie hidropneumatică.

Astfel încât suspensia hidropneumatică se duce și ea în Raiul mașinilor, după cum s-au dus Saab, Lancia, motoarele cu 5 cilindri, și toată diversitatea pieței auto europene.

Și noi ne mai mirăm de ce?

Păi, în vremea Coaliției pentru Familie, să pomenești ceva de diversitate e tabu. Riști să fii pedepsit cu vreun viol fără alifie, noaptea, pe maidan.

Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Dilema creşterii economice record în UE

radioerevanMotto: Sună un cetăţean la Radio Erevan: „E adevărat că tovarăşul Iosif Stalin a zis că suntem cu 20 de ani în urma ţărilor civilizate şi o să recuperăm diferenţa într-o generaţie?” şi Radio Erevan răspunde: „În principiu da, deja am recuperat atât de bine încât, 3 generaţii mai târziu, suntem cu 50 de ani în urmă!”

După ce a dispărut timbrul de primă înmatriculare cunoscut şi ca taxa de poluare a mediului sau de mediu al poluării, cum ar fi zis Erich Kästner, vânzările de automobile noi au crescut cu 62% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Astfel a zis marele bloggăr cunoscut şi ca inventator al proverbului „de ce nu putem avea lucruri frumoase”.

Aparent, dealerii de maşini au răbdat 7 ani de criză fiindcă nu s-au luat după sectanţii pieţei libere, care fac laba cu o mână invizibilă.

De fapt, în ciuda aparenţelor, dealerul de maşini e şi el om. Aşa încât e dependent de condiţiile din jurul său, ca şi politicianul, votantul, mecanicul, petrolistul, ANAFul.

Era pe un forum un comentac care se dădea drept jmecher, mare gagicar, olimpic la escorte, ca Terente. Și îl întreabă unii de ce a plecat la căpșuni și s-a întors. Terentele răspunde cam așa: ”atunci, primii 2 ani după intrarea în UE? Belea. Toți stăteau cu ochii bulbucați ca cepele, ce să mai fure și de unde. Țigani cu inele, samsari cu mașini lovite și revopsite, alba-neagra la Universitate, aurolaci care smulgeau gențile femeilor la ieșirea din metrou, șmecherași și șmenărași cu bișniță, furau până și containerele de gunoaie. Toți muncitorii chiuleau cât puteau, și cum țipa ăla pus de șase că vine patronul, aruncau țigările și se făceau că muncesc. Cocalarii proști cu credit în franci elvețieni se credeau nababi, se băteau cu pumnul în piept. Păi acum Bucureștiul e mult mai curat, pe vremea aia era puțin zis că era dubios!”

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care cooperează pentru asta mai multe categorii sociale, care nu se cunosc între ele. Adică în momentul în care salariul minim se triplează faţă de cel de dinaintea crizei; şi, în acelaşi timp, se triplează celelalte salarii dependente de el. Şi amenzile, tot dependente de el. În momentul în care numărul de locuri de parcare a crescut. Benzinarii fură mai puţin la pompă. S-au mai târât niţel lucrările la pasaje şi drumuri. S-a micşorat numărul de maşini care iau foc în parcare noaptea. Sau prind dimineaţa cu geamurile sparte, farurile zob, caroseria îndoită cu lovituri de bocanc şi bâte de baseball.

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care se întâlnesc doi vecini de bloc nedezvoltat imobiliar. Unul cu BMW Seria 3 şi altul cu Duster. Nu atunci când se întâlneşte Dacia 1310 cu BMW 760Li. În acest caz, se dă cu bâta de baseball.

E mai puţin probabil să îţi pice injectoarele când benzinarii sunt plătiţi cu 1450 de lei net şi fac 1000 ciubuc. Faţă de cazul din 2006, când erau plătiţi cu 250 de lei part-time şi făceau 2000 de lei ciubuc. Diferenţa aia venea de undeva.

E mai puţin probabil să ajungi la spital cu toxiinfecţie alimentară de la un restaurant mijlociu la care personalul are contract de muncă în regulă. Faţă de unul nesimţit de luxos, la care se lucrează la negru şi marfa vine fără factură.

E cât se poate de uşor să avem lucruri frumoase, câtă vreme lumea crează temelia pentru ele, făcând conştiincios muncile urâte. Cum ar fi fost cea de gunoier, ca să nu rămână mormane de resturi prin intersecţii ca după ultima zăpadă. Sau de zidar, ca să nu crape tencuiala blocului în prima iarnă.

Mâna invizibilă mângâie automobilistul în 2017 fiindcă asigurarea RCA e de 3-4 ori mai mare ca în 2007. Benzina e cu 50% mai scumpă, și dacă nu ar fi fost tăiate ceva taxe și prețul petrolului nu ar fi scăzut, ar fi cu 100% mai scumpă. Impozitul la aceeaşi cilindree e uriaş.

Altfel, dacă 1.2TSI-ul Poliţiei ar fi rămas să concureze cu M-uri, AMG-uri şi RS-uri asigurate cu 600 de lei/an, s-ar fi ajuns la linşaje. Nu doar la focuri de armă în stradă, că din astea s-au mai întâmplat.

Off-Topic, adică mă trollez singur:

În noiembrie 1997, Butterfields a scos la licitaţie o armă Mannlicher-Schoenauer care a aparţinut lui Ernest Hemingway, cu care a făcut Africa. S-a dat cu 6325 USD, sumă ridicolă azi.
În 1997, însemnau vreo 50 de milioane ROL. Adică 200 de salarii minime pe economie, sau banii cu care se cumpăra un apartament. Plus transportul de la San Francisco şi formalităţile legale, dacă s-ar fi putut face.
Fiindcă nu eram în UE, aveam taxe vamale, graniţa se trecea cu vize dobândite greu, leii necesari unei tranzacţii în exterior se blocau în contul firmei şi se schimbau în valuta ţării furnizoare printr-o procedură complicată decisă de BNR, iar Hunter VIP de la Armenească nu se băga în hăţişul birocratic ca să ajute un client obişnuit de pe stradă. Dacă erai Ţiriac, poate s-ar fi băgat.

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim · Românii noştri cu care ne mândrim

Calea Victoriei, 1941

10861097_396450767194673_508331671063684833_o

București, Calea Victoriei, 1941. Mașina din dreapta e un BMW 327. De unde se vede treaba că ambuteiajul și BMW-ul fac parte din tradiția României, care n-a murit de 3 generații și 6 regimuri încoace.

Iar pista de biciclete nu face parte din aceeași tradiție, drept care nu se vede…

Maşinile noastre pe care le iubim · Politică

Împărat şi Cocalar – 1906-2016

25822_1217421890439

Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei şi Regele Edward al VII-lea al Marii Britanii sunt plimbaţi cu Mercedesul împărătesc (Simplex, 6 cilindri în linie) în timpul vizitei anuale a Regelui la castelul Friedrichshof din Kronberg.

Împăratul a apelat la acest produs tehnologic, pe atunci ultra-modern şi un lux comparabil cu Maybach 62 azi, de când a aflat că Regele avea el însuşi un Daimler-Mercedes. Dar unul mult mai modest, cu 4 cilindri, construit sub licenţă ca Dacia, nici full, nici cu piele, şi pe deasupra doar din 1902… pfff… mai lipsea să-l înmatriculeze în Bulgaria!

daimler-edwardvii