Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Dilema creşterii economice record în UE

radioerevanMotto: Sună un cetăţean la Radio Erevan: „E adevărat că tovarăşul Iosif Stalin a zis că suntem cu 20 de ani în urma ţărilor civilizate şi o să recuperăm diferenţa într-o generaţie?” şi Radio Erevan răspunde: „În principiu da, deja am recuperat atât de bine încât, 3 generaţii mai târziu, suntem cu 50 de ani în urmă!”

După ce a dispărut timbrul de primă înmatriculare cunoscut şi ca taxa de poluare a mediului sau de mediu al poluării, cum ar fi zis Erich Kästner, vânzările de automobile noi au crescut cu 62% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Astfel a zis marele bloggăr cunoscut şi ca inventator al proverbului „de ce nu putem avea lucruri frumoase”.

Aparent, dealerii de maşini au răbdat 7 ani de criză fiindcă nu s-au luat după sectanţii pieţei libere, care fac laba cu o mână invizibilă.

De fapt, în ciuda aparenţelor, dealerul de maşini e şi el om. Aşa încât e dependent de condiţiile din jurul său, ca şi politicianul, votantul, mecanicul, petrolistul, ANAFul.

Era pe un forum un comentac care se dădea drept jmecher, mare gagicar, olimpic la escorte, ca Terente. Și îl întreabă unii de ce a plecat la căpșuni și s-a întors. Terentele răspunde cam așa: ”atunci, primii 2 ani după intrarea în UE? Belea. Toți stăteau cu ochii bulbucați ca cepele, ce să mai fure și de unde. Țigani cu inele, samsari cu mașini lovite și revopsite, alba-neagra la Universitate, aurolaci care smulgeau gențile femeilor la ieșirea din metrou, șmecherași și șmenărași cu bișniță, furau până și containerele de gunoaie. Toți muncitorii chiuleau cât puteau, și cum țipa ăla pus de șase că vine patronul, aruncau țigările și se făceau că muncesc. Cocalarii proști cu credit în franci elvețieni se credeau nababi, se băteau cu pumnul în piept. Păi acum Bucureștiul e mult mai curat, pe vremea aia era puțin zis că era dubios!”

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care cooperează pentru asta mai multe categorii sociale, care nu se cunosc între ele. Adică în momentul în care salariul minim se triplează faţă de cel de dinaintea crizei; şi, în acelaşi timp, se triplează celelalte salarii dependente de el. Şi amenzile, tot dependente de el. În momentul în care numărul de locuri de parcare a crescut. Benzinarii fură mai puţin la pompă. S-au mai târât niţel lucrările la pasaje şi drumuri. S-a micşorat numărul de maşini care iau foc în parcare noaptea. Sau prind dimineaţa cu geamurile sparte, farurile zob, caroseria îndoită cu lovituri de bocanc şi bâte de baseball.

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care se întâlnesc doi vecini de bloc nedezvoltat imobiliar. Unul cu BMW Seria 3 şi altul cu Duster. Nu atunci când se întâlneşte Dacia 1310 cu BMW 760Li. În acest caz, se dă cu bâta de baseball.

E mai puţin probabil să îţi pice injectoarele când benzinarii sunt plătiţi cu 1450 de lei net şi fac 1000 ciubuc. Faţă de cazul din 2006, când erau plătiţi cu 250 de lei part-time şi făceau 2000 de lei ciubuc. Diferenţa aia venea de undeva.

E mai puţin probabil să ajungi la spital cu toxiinfecţie alimentară de la un restaurant mijlociu la care personalul are contract de muncă în regulă. Faţă de unul nesimţit de luxos, la care se lucrează la negru şi marfa vine fără factură.

E cât se poate de uşor să avem lucruri frumoase, câtă vreme lumea crează temelia pentru ele, făcând conştiincios muncile urâte. Cum ar fi fost cea de gunoier, ca să nu rămână mormane de resturi prin intersecţii ca după ultima zăpadă. Sau de zidar, ca să nu crape tencuiala blocului în prima iarnă.

Mâna invizibilă mângâie automobilistul în 2017 fiindcă asigurarea RCA e de 3-4 ori mai mare ca în 2007. Benzina e cu 50% mai scumpă, și dacă nu ar fi fost tăiate ceva taxe și prețul petrolului nu ar fi scăzut, ar fi cu 100% mai scumpă. Impozitul la aceeaşi cilindree e uriaş.

Altfel, dacă 1.2TSI-ul Poliţiei ar fi rămas să concureze cu M-uri, AMG-uri şi RS-uri asigurate cu 600 de lei/an, s-ar fi ajuns la linşaje. Nu doar la focuri de armă în stradă, că din astea s-au mai întâmplat.

Off-Topic, adică mă trollez singur:

În noiembrie 1997, Butterfields a scos la licitaţie o armă Mannlicher-Schoenauer care a aparţinut lui Ernest Hemingway, cu care a făcut Africa. S-a dat cu 6325 USD, sumă ridicolă azi.
În 1997, însemnau vreo 50 de milioane ROL. Adică 200 de salarii minime pe economie, sau banii cu care se cumpăra un apartament. Plus transportul de la San Francisco şi formalităţile legale, dacă s-ar fi putut face.
Fiindcă nu eram în UE, aveam taxe vamale, graniţa se trecea cu vize dobândite greu, leii necesari unei tranzacţii în exterior se blocau în contul firmei şi se schimbau în valuta ţării furnizoare printr-o procedură complicată decisă de BNR, iar Hunter VIP de la Armenească nu se băga în hăţişul birocratic ca să ajute un client obişnuit de pe stradă. Dacă erai Ţiriac, poate s-ar fi băgat.

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim · Românii noştri cu care ne mândrim

Calea Victoriei, 1941

10861097_396450767194673_508331671063684833_o

București, Calea Victoriei, 1941. Mașina din dreapta e un BMW 327. De unde se vede treaba că ambuteiajul și BMW-ul fac parte din tradiția României, care n-a murit de 3 generații și 6 regimuri încoace.

Iar pista de biciclete nu face parte din aceeași tradiție, drept care nu se vede…

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim

D-ale arhitecturii

Motto: You know you’re a redneck when your house has no lace curtains, but your truck does.

Să zicem că eşti român verde, rasă pură, dac liber, ortodox de pe vremea lui Zamolxe etc şi că într-o zi ai vândut terenul moştenit de la bunica şi apartamentul primit de la Ceaşcă şi îţi faci casă pe pământ. Ca să trăieşti visul american, cu nevasta, cei 4 copii, bemveul pe Bulgaria şi câinele. În ordinea asta, fiindcă la bemveu ţii mai mult decât la câine şi jumătate dintre copii puşi la un loc.

În cazul ăsta, cu mult ajutor de la arhitectul la fel de român, centrul casei va fi sufrageria / livingul, unde trebuie să se afle obligatoriu cel mai mare LCD sau cea mai mare plasmă pentru care ai avut bani, în jurul căreia trebuie să graviteze totul, de parcă ar fi Soarele. Uneori chiar îţi construieşti întreaga cameră în amfiteatru, ca să semene şi mai bine livingul tău cu Hollywood Multiplex.

living-cu-plasma

Chiar dacă fiecare dintre miile de proprietari cu plasma cât ecranul de la Digiplex îşi imaginează că el a inventat asta (pe lângă apa caldă, pe care a inventat-o în pauza de cafea), de fapt ideea e veche de 2 generaţii şi a fost inventată de americanii ăia graşi, proşti, homosexuali, analfabeţi şi sectanţi. În anii 1970.

Cu o mică precizare:  în 1970 nu exista Internet, nu existau forumuri şi bloguri, nu exista Youtube, oricine, de la mic la mare, de la magnat până la ultimul Dorel de la lopată, îşi lua informaţia de la o sursă de tip socialist. Fie ziar editat de un uriaş trust de presă, fie 4-5 canale TV ale statului şi ale unor corporaţii gigant. Chiar dacă ai fi fost miliardar ca Patriciu şi ţi-ai fi permis ecrane ca în seria originală Star Trek, asta nu însemna mare lucru, tot la postul naţional te-ai fi uitat. Postul fiind obligat să menţină o calitate medie spre bună a emisiunilor, astfel încât marea majoritate a populaţiei să fie totuşi interesată să se uite.

În timp ce în prezent, după 2004, “publicul care cerea calitate” a migrat spre forumuri, bloguri, televiziuni pe Internet, cluburi şi cafenele, astfel încât mogulii au rămas cu o singură categorie de spectatori stabili, categoria care nu are cunoştinţele tehnice necesare ca să îşi ia informaţia de altundeva decât de la TV. Categoria socială al cărei mândru şi muşchiulos reprezentant e Dorel cu Basculanta. Iar emisiunile s-au adaptat şi ele gustului consumatorului, s-au transformat în Abces Dinrect şi (Ne-o Băgăm) În Gura Presei.

Astfel încât în epoca modernă omul nostru investeşte o sumă bunicică pentru a construi o sufragerie modernă în jurul unui smart-TV. De 203 cm, cu ecran LED şi rezoluţie full HD. De parcă am descrie ecranul lui Jean-Luc Picard. Îi mai pui şi câteva comenzi vocale, de genul „angajează, bă!”

După care foloseşte televizorul smart, de 203 cm, cu ecran LED şi rezoluţie full HD, plasat într-o sufragerie amfiteatru construită pentru el, ca să se uite la Mircea Badea.

E ca şi cum ai arunca tiramisu şi cafea 100% arabica la porci.

Dacă s-ar fi lipsit de televizor şi ar fi dat acei bani la săraci era mai satisfăcut.

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim

Maneaua, tuningul şi tehnologia

Boxa şi maneaua să trăiască, fără număr!

Fiindcă tot ce se face în România trebuie să arate şi să funcţioneze româneşte, (in)cultura tuningului auto de la noi nu putea să fie nici ea altcumva decât românească. Aveam stilul nostru, care nu era nici cel german, nici cel spaniol, ci undeva la mijloc, nici cal, nici măgar.

Nu prea avem noi treabă nici cu tuningul clasic (compresie, axe cu came, cilindree mărită, supape etc), iar tuningul modern al epocii turbo ne cam roade la buzunar, fiindcă nu prea am vrea să consume TDI-ul nostru cu toate literele roşii ca madam Eleanor a lu’ Nicolas Cage. Ie salariile mici, frăţică, şi motorina scumpă.

Însă la o chestie tot ne pricepem noi din vremea când ne construiam antene pentru prins bulgarii şi făceam traficul cu casete piratate prin pieţe, şi anume la legat fire şi pus boxe.

Rotundul nostru prieten Arhi avea casetofon pe vremea când nu asculta manele, la fel cum ardea CDuri şi DVDuri cu .mp3 pe vremea când duduia Napsterul (şi el tot nu asculta manele), ceea ce ne demonstrează că e 100% român cu toate că e tătar. Cariera de meloman a românului automobilist începe cu radio Electronica Bucureşti, trece prin casetofon Roadstar direct în DVDul Witson cu navigaţie inclusă şi ecran motorizat, care rulează (mai ales dacă e pus pe BMW, că la orice colţ de bloc se ştie că „BMW rulleeazzză”) Windows CE.

De, şi Vin Diesel avea unul prin 2000, când au filmat The Fast And The Furious.

Cuvintele cheie: în 2000.

În 2000, practic nu aveai alternativă. Sistemele multimedia de bord fie erau nişte jafuri scumpe, prost construite şi monocrome (Golf IV / Leon I / Octavia I), fie erau de calitate, dar veneau numai pe maşini de lux (Mercedes-Benz COMAND).

Aşa încât puneai la bătaie cei 500 de euro din combinaţii cu telefoane şi aveai un touchscreen motorizat care iese din bord la o apăsare de buton. Cum deschideai COX sau 4Tuning la mijlocul anilor 2000, ieşeau din toate părţile monitoare pliabile de 7 ţoli, DVDuri în parasolar, boxe de 284637489 de waţi RMS şi interioare de fibră de sticlă modelată sub care creşteau păduri tropicale de fire şi cabluri aurite, ca lanţul manelistului, şi condensatoare cât butelia de NOS pe care n-o aveai. Ba chiar un englez prin anii aceia îşi construise un PC desktop în maşină, plasând mainboardul cu toate componentele şi sistemul de răcire în portbagaj şi un touchscreen de 7 ţoli în bord, înlocuind consola centrală cu una de fibră de sticlă. Space Age, băiatu’!

Însă de prin 2010 (anul în care a muşcat cel mai tare criza, semn că războaiele şi crizele duc la progres tehnologic) s-au mai schimbat niţeluş lucrurile.

Ce s-a întâmplat în 2010?

Trei chestii interesante: în primul rând au apărut procesoarele ARM cu consum redus şi la un preţ accesibil, în al doilea rând s-a ieftinit traficul de date 3G până când şi-l permite tot aurolacul şi în al treilea rând au apărut aplicaţiile ieftine de Android şi iOS.

Adică s-au întrunit condiţiile pentru Revoluţia Tabletei.

Mai are sens să investeşti în maşină cu navigaţie din fabrică? În laptopuri incomode şi PCuri montate cu mare cheltuială în bord? În sisteme multimedia care cântăresc cât un pasager în plus? În alarme complicate care îţi dau semnalul pe telefonul mobil?

Un mic dongle cititor de OBD2, o aplicaţie inteligentă care să afişeze şi eventual să interpreteze codurile de eroare, o legătură Bluetooth şi un smartphone sau o tabletă cu GPS. Să zicem că ar costa 1000 RON. Poate că te-ai descurca onorabil şi cu 500.  Şi dintr-o dată ai la îndemână navigaţia, multimedia, calculele rutei, consumului, puterii, cuplului motor, acceleraţiei şi multe alte fiţe, fără cabluri, fără mufe şi fără bătaie de cap.

Adică ai dobândit cu o investiţie minoră ceea ce în aviaţie se numeşte glass cockpit. Pentru orice maşinuţă ieftină, numai să aibă OBD2.

Băieţi, înţelegem că aţi pus banu’, fără număr, pentru sistemele voastre multimedia, şi că ţineţi la ele ca la ochii din cap, mai ales după ce au scris despre ele în COX şi 4Tuning.

Dar COX a dat faliment, iar investiţia voastră este -după revoluţia din 2010- demodată fără speranţe de revenire.

ecranul-unic

D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim

Designu’ viitorului, băi, gumă Turbo!

Maşina viitorului

Înainte de Porsche Panaram… Panamera a fost BMW M5, după cum ştie tot cocalaru’, iar înainte de BMW M5 n-a mai fost nimic – sau a fost Ferrari Pinin.

Ce-i aia!?..

Să zicem că un anume Don Sergio Pininfarina cu vreo 33 de ani în urmă a decis că pentru aniversarea de 50 de ani a casei Pininfarina trebuie să aducă în faţa publicului ceva cu totul deosebit – aşa încât a realizat cu ajutorul vechiului său prieten şi colaborator Enzo Ferrari prima limuzină sport Ferrari. Sau, din punctul de vedere al publicului obişnuit, o maşină a viitorului. (Publicul avea scuza că îl muşcase de fund criza petrolului şi trăia pe vremea lui Aston Martin Bulldog şi altor monstruozităţi pe măsură.)

Ferrari-Pinin_f_s

Ferrari-Pinin_rear_s

Ferrari-Pinin_i_s

Ferrari-Pinin_in_s

La data expunerii sale la Salonul de la Torino în 1980, Pinin nu era funcţional. Cu toate astea, Don Enzo a fost atât de impresionat încât era gata să îl pună în producţia de serie, şi nu e foarte clar de ce nu a făcut-o. Există nişte speculaţii ale unuia dintre designeri, Leonardo Fioravanti, care spunea că unele defecte mai puteau fi trecute cu vederea de un entuziast al maşinilor sport (deşi când defectul e incendierea Ferrari-ului în drum te întrebi dacă entuziastul nu e puţin cam prost, fiind fotbalist), dar nu şi de clientul obişnuit cu Mercedes-Benz 560SEL sau BMW 750i.

Unul din proprietarii recenţi după 2008 a trimis caroseria la Oral Engineering (care nu e firma Monicăi Lewinsky) pentru a fi transformată într-o maşină funcţională – au fost instalate motorul Ferrari F102 boxer în 12 cilindri de pe o Berlinetta Boxer, cutia de viteze de pe Ferrari 400GT şi un sistem electric construit de la zero, astfel încât maşina viitorului din 1980 a rulat prima dată prin propriile forţe în 2010, adică într-un viitor care nu mai avea ce face cu ea.

Viitoru’ sună mai bine când a trecut deja

Foarte multă lume nu are cum să realizeze asta, dar anii ’80 au fost de tot căcatul. Pentru noi, în „epoca raţiilor şi cozilor”, era uşor de înţeles de ce. Poate că ne consolează faptul că nu am fost singuri pe lume.

Ryan Dunlavey - Anii '80, după care plâng pensionarii

În faţa multor transfugi de-ai noştri gata să rişte trecerea Dunării înot, anii ’80 în lumea liberă însemnau neoane, meserii gras plătite, Paris Match, supermarket, Akai, Elekta, maşină, MTV, curent, Madonna, viaţa de noapte, Modern Talking, şi tot ce aici nu aveai.

Problema e că „lumea liberă” nu vedea aşa lucrurile, în niciun domeniu. De fapt, în ciuda avuţiilor care se vânturau cu lopata pe Wall Street, lucrurile nu arătau deloc bine. Spectrul unui nou război mondial îşi arăta coada şi coarnele de după colţ pe măsură ce Reagan şi Andropov mârâiau unul la altul, Japonia „marii bule economice” îşi umfla muşchii în timp ce americanii nu prea mai ştiau pe unde să scoată cămaşa, designul industrial era sufocat de reglementări de poluare şi de siguranţă absurde, astfel încât scotea pe bandă rulantă plastice pătrate, colţuroase şi negre, epidemia crack-ului făcuse metropole întregi să arate ca în Vestul Sălbatic.

Mad Max şi alte poveşti post-nucleare şi post-apocaliptice au fost tratate cu curul la noi când le-am descoperit în „anii închirierilor de casete video”. Lumea s-a întrebat cine a născocit asemenea tâmpenii. Aveau însă un sens în ochii celui care văzuse o realitate asemănătoare cu ochii lui.

NewYorkCity

În această atmosferă, ceea ce înţelegea un designer prin „viitor” nu era tocmai ce înţelegem noi prin „prezent” – nimeni nu avea cum să anticipeze că în câţiva ani un Cray X-MP care costa cât greutatea lui în aur va fi o rablă inutilă pe lângă un mărunt smartphone distribuit gratis la abonament. Tot aşa cum nimeni care văzuse în reviste BMW Seria 7 din 1991 „cu xenon” nu putea realiza că azi noi montăm în spatele blocului xenoane chinezeşti de 50 de lei până şi pe Dacii sau Tico. Sau că din 2000 o maşinuţă de familie economică are cutie în 6 trepte, cutiile automate au 7 sau 8 trepte şi se vorbeşte deja de un Range Rover cu 10 trepte. Iar dacă ai fi spus cuiva în 1985 că în 10 ani oligarhia rusă va juca la cazinou în Moscova sute de mii de dolari pe seară, te-ar fi trimis la nebuni.

Deci „maşina viitorului” nu prea are treabă cu viitorul pe care îl trăim noi. Suprafeţele vitrate uriaşe n-au fost adoptate în practică de niciun fabricant, fiindcă nimeni nu e foarte tentat să se coacă de viu în soare. Aşa cum stilul jantelor clasice Ferrari mai e folosit în zilele noastre doar de cocalarii de prin cartiere, orice maşină respectabilă are jante mult mai elegante pe 17″, 18″ sau mai mult, direct din fabrică. Sau cum ecranele touchscreen şi butoanele de comandă simplificate au înlocuit puzderia de butoane de pe consola schimbătorului de viteze, care par a fi luate de la o jucărie de proastă calitate, împreună cu consola de Oltcit a şoferului. În timp ce LEDurile, xenoanele şi managementul electronic al motorului au făcut ca farurile cât foaia A4 şi grila de radiator ca masca lui Hannibal Lecter să devină inutile.

Pentru un om al zilelor noastre, până şi un Rover proiectat în 1971 pare mai modern.

De, uneori e mai complicat să proiectezi tehnologia viitorului pornind de la un prezent de 3 parale.

D-ale României de ieri şi de azi · Şcoala Vieţii

MBA şi Cârciuma „La Manageru’ Fericit”

Un manager rromân verde ca buturug…. butunoiul de la mijloc de codru des îşi dă cu părerea George Butunoiudespre Fata Morgana a tuturor plimbătorilor de hârtii şi şoarecilor de bibliotecă de la ASE: MBA-ul. Întâmplător, e acelaşi manager care inventase restaurantul cu meniuri la preţ fix cu buletinul în mână şi carnetul de student, în care era asociat cu căţelul său Oscar.

Distinsul nostru personaj care câştigă din iluziile fraierilor (de asta în Rromânia consultantul e frate bun cu proxenetul şi cu ţiganul cu alba-neagra, dacă nu a fost chiar el în aceste nobile profesii mai înainte) ne zice cam aşa, la ureche:

„Vestea proasta e ca nu exista nicio legatura directa intre ceea ce scrie in cartile si in retetele de management, intre sfaturile pe care le dau la televizor si in reviste managerii faimosi si bine platiti, si ce se intampla in realitate in companiile si pe piata din Romania. Firme care, dupa cele mai elementare principii de management si de logica, la urma urmei, nu ar putea sa reziste mai mult de cateva luni sau nu ar trebui infiintate deloc, merg si prospera bine-mersi, si nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Si invers, manageri si antreprenori care fac totul cu buna credinta si numai dupa litera si spiritul manualelor si cursurilor de business, nu vad picior de client trecandu-le pragul cu zilele sau cu lunile.

(…)

Dupa cum bine se stie, studiile au aratat ca Romania are cel mai redus nivel de incredere generalizata din Europa. E pe ultimul loc, cu 10%. Cu cuvinte mai multe spus, asta inseamna ca orice roman are incredere doar intr-un singur om din zece din jurul lui, despre ceilalti noua fiind convins ca i-ar face rau daca ar avea ocazia, ca l-ar pacali, ca i-ar fura ceva lasat nesupravegheat, ca l-ar minti etc.  (…) Toate cartile si cursurile de management si de business pe care le citim sunt facute in tari in care nivelul de incredere e cu mult, mult mai mare decat cel din Romania. Si in care tari, pe cale de consecinta, lucrurile se intampla altfel. Modelele si recomandarile de acolo se bazeaza pe niste premise care nu exista la noi si a caror lipsa invalideaza tot, pur si simplu.

De fapt, nivelul de încredere la noi e ceva mai diferit de ceea ce crede managerul nostru de restaurante că ar fi, altfel nu am avea mii de fraieri păcăliţi de cămătari, escroci, falşi poliţişti, vraci şi vindecători, Doctoru’ Minciunicopschi şi alte animale cu 2 şi cu 4 picioare. Astfel încât uneori realitatea mai trebuie văzută şi din stradă, de la nivelul căţelului Oscar, ca să te trezească.

Problema cu MBAul e puţin diferită într-o lume post-(co)mu(n)istă ca a noastră.

Cum spunea un prieten de-al meu, am moştenit din (co)mu(n)ism ura, invidia şi neîncrederea, care ne sapă în orice am întreprinde. Însă am mai moştenit ceva, pentru care trebuie să le mulţumim lui Rânjilă Minerescu şi Ţapului, din nesiguranţa anilor ’90, şi care e mai frustrant decât decât invidia, lăcomia sau cocălărismul puse la un loc.

E vorba de obiceiul de a gândi în obiective precise, clare, bine definite. Nu pleca de la serviciu că nu mai ai ce mânca, nu fă prostii că te dă afară din şcoală şi rămâi pe drumuri etc – motiv pentru care fiecare gândea în obiective mici şi precise, pe termen scurt, fiindcă nu ştiai ce va aduce viitorul.

„Mâine am teză – vreau 10”

„Mâine am examen – trebuie să-l iau”

„Mâine am interviu – mă duc să-mi cumpăr cea mai frumoasă cravată”

„Peste 3 luni vine vara – trebuie să slăbesc 5 kg”

„Am strâns xxxx EUR – îmi cumpăr maşină”

„Dau la facultate vara asta – trebuie să ies contabil/avocat/doctor/arhitect în x ani”

„Peste 1 lună sunt alegerile – mă duc să-l votez pe X”

De asta Generaţia Cu Cheia De Gât pune problema de fiecare dată robotic: „vreau X, ce trebuie să fac?”  Ca şi cum ai fi în faţa unui aparat şi întrebi: „pe ce buton trebuie să apăs?”

Să zicem că ţi-ai luat bacul cu notă bună… şi după aia? Dai la facultate. Să zicem că ai terminat cu notă bună şi ai ieşit arhitect… şi după aia? Îţi cauţi job. Ai găsit job… şi după aia?

E foarte simplu să spui: vând terenul moştenit de la bunica şi mă duc să fac MBA. Sună bine. E un mod de a gândi eficient, planificat, occidental. Vorba lui Tony Robbins, „eşti orientat spre rezultate” cum se spune în noua limbă de lemn. Ai rezultatul, diploma scrisă cu auriu. Şi ce faci cu ea? Te duci la fiecare butic, fiecare şaormărie şi fiecare agenţie bancară de scară de bloc, suni la uşă şi le spui, ca o formulă magică, „am MBA”? Şi ei ce fac, îţi întind covorul roşu şi îţi dau o şampanie? 😛

La un moment dat, mania obiectivelor mici şi precise trebuie să fie aruncată. Generaţia Cu Cheia De Gât se separă în două partide. Unii au lepădat mania de elev premiant, a obiectivului îndeplinit, s-au apucat de joburi mai profitabile, chiar dacă nu de nivelul care cere MBA. Alţii s-au cramponat precum Răposatul Ceaşcă de „obiective” şi „realizări”, şi se miră la fiecare pas de ce „realizările” nu prea-i ajută cu nimic. Ca şi cum fiecare realizare în sine, diploma, testul IQ, apariţia la TV, costumul de la Hugo Boss, articolul publicat în ziar, maşina de fiţe, cărţile NLPiştilor, ar trebui să aibă puteri magice, ca bagheta lui Harry Potter. Ca atunci când ai 14 ani, baţi mingea pe lângă bloc şi te întrebi: de ce are Irinel proprietăţi, maşini şi gagici? Şi ce trebuie să fac ca să am şi eu ce are Irinel?

Cum întreba un tip de pe 4tuning: dacă am bani de ieşit în oraş, am maşină, am înfăţişarea potrivită, am ţoale etc de ce nu se uită Marghioliţa la mine? Să îmi cumpăr BMW ca vecinu’ Gigel?..

Şi dacă îţi cumperi BMW şi Marghioliţa tot nu se uită la tine, ce faci?

Sau dacă ai MBA şi şefa Marghioliţa îl bagă în seamă tot pe Dorel care s-a calificat la locul de muncă şi s-a ridicat de la lopată, te ajută cu ceva diploma?

Uite de aia „obiectivele îndeplinite” şi „măreţili realizărili” nu te ajută: fiindcă tratezi diploma de MBA ca pe o jucărie nouă şi strălucitoare cu care trebuie să ta lauzi la uşa blo… biroului. Ca pe ultimul telefon mobil pe care îl scoţi mândru din buzunar la terasă, sau ca pe Adibaşii cu care baţi mingea pe maidan.

PS Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris la un masterat la Academia Militară. Cu speranţa că acolo poţi avea acces la cunoştinţe de specialitate, la o pregătire care nu e tocmai la îndemâna oricui, şi poţi afla lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. După primul semestru în care am avut de-a face cu toate trompetele (co)mu(n)iste din generaţia 70+ şi cu limbajul lor de lemn de pe vremea cuvântărilor lu’ Tovarăşu’, le-am făcut cu mâna şi am fugit de ei mai iute ca Usain Bolt cu un ardei iute în cur.

Maşinile noastre pe care le iubim

De ce BMW e o marcă de 3 parale

Disclaimer: oricine va încerca să demonstreze că BMW e la nivelul anului 2012 o marcă de mai mult de 3 parale va fi imediat călcat de un Logan 1.4 argintiu şi chel ca o minge de fotbal, pe trecerea de pietoni, sub privirile a 3 piţipoance blonde cu tocuri de 25 cm şi fustă de 12 cm.

BMW cocalarescOrdinea priorităţilor pentru orice român modern adevărat între 15 şi 115 ani  arată cam aşa:

1. BMW.

2. Carburant pentru BMW.

3. Job, casă, distracţie, gagici etc

Fiindcă noi suntem o ţară de 3 parale, după cum au avut grijă s-o demonstreze iluştrii conducători pe care i-am avut,  începând cu Băsescu Traian şi mergând înapoi până la Carol al II-lea, era de aşteptat să avem în fruntea listei o marcă pe măsură. De altfel, tot la noi s-a inventat proverbul care pomeneşte de punerea căruţei înaintea boilor.

În teoria pe care are grijă să ne-o repete orice blogger adevărat cu regularitate, îţi iei BMW pentru nişte motive mai deosebite: eşti sărac, n-ai bani nici de şaorma, te mănâncă în fund, eşti cocalar, ţigan, îţi umblă şobolanul prin burtă de foame, stai în Ferentari cu chirie, porţi lanţ de tinichea aurită la gât, mănânci seminţe asortate cu Neumarkt la PET etc.

Un american pentru care timpul costă bani şi avea interesul să se exprime pe scurt rezuma teoria blogărească de la noi astfel: „First thing I can honestly say is; it seems every BMW driver drives like a dick. I dont know if they are truly a dick but they drive like a dick. I question if I too was like that in my BMW.” (Probabil că răspunsul e da, era şi el la fel. E un fel de virus cu care se impregnează la fabrică bemveurile şi care îşi sporeşte virulenţa în timp, cu cât înaintează în vârstă bemveul.)

După cum ne-a arătat criza care ne roade din 2008 încoace însă, nu e neapărată nevoie să  ai BMW  ca să fii o pulă cu urechi, ba chiar numărul lor e mai mare în Infiniti, Rolls-Royce şi Lamborghini, fiindcă dacă nici băieţii cu cravate de 500 USD de pe Wall Street nu sunt nişte penisuri cu urechi, atunci nimeni nu e. BMW nu e o marcă de 3 parale datorită calităţii umane de 3 parale a 75% dintre proprietari.

Succesul lui BMW,  renumele său şi poziţia pe piaţă se datorează unei mutări foarte inteligente pe care au făcut-o patronii săi, neamul Quandt, atunci când era necesară. Şi anume faptul că au pus o tehnologie avansată şi o calitate ridicată a construcţiei la dispoziţia plebei, în schimbul unui preţ cât de cât accesibil pentru populaţia medie. Este lucrul pe care constructorii mari generalişti, care îşi împărţeau modelele “pe clase” după segmentul de piaţă pe care îl vizau, nu l-au făcut. În cazul lui BMW, a fost la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, cu Ursuleţul. Nu 7-le E32, nici 850i sau 850CSi. Acelea erau modele de vârf, accesibile câtorva mii sau zeci de mii de oameni în toată lumea. Umilul Ursuleţ însă era o gură de aer pentru o piaţă care se sufoca sub normele de poluare şi consum. În epoca râşniţelor strangulate de catalizatoare primitive şi de carburantul de proastă calitate, vine o maşinuţă uşoară şi relativ accesibilă… cu motoare 6 în linie şi suspensii complete independente. Nu e de mirare faptul că occidentalii şi esticii deopotrivă s-au bătut pe el ca la cozile la carne de pe vremea lui Ceaşcă. A fost o repetare în formă modernă a manevrei făcute în 1938 cu BMW 328.

Sunt câteva companii în istorie care au ales această cale. La mijlocul anilor ’80, când tracţiunea integrală utilizabilă pe şosea nu era pentru majoritatea populaţiei obişnuite, o făcuse Subaru. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor  ’80, când nu se auzea de turbo nici măcar din surprizele Turbo, fiindcă nu se inventaseră încă, a făcut-o Saab, cu 99 Turbo şi 900  Turbo. În anii ’60, când sistemele hidraulice erau apanajul aviaţiei, iar maşina publicului obişnuit (indiferent de averea clientului, de la Skoda Felicia până la Rolls-Royce Silver Cloud) avea o punte de camion cu arcuri lamelare pe spate, a făcut-o Citroen. În anii ’50, când aproape toţi carburanţii care se putea găsi la staţie aveau o cifră octanică de tot râsul şi puţină lume ar fi visat măcar la motor DOHC, a făcut-o Alfa Romeo cu seriile 1900 şi 1300 Giulietta. Chiar înainte de apariţia lui BMW 328 clasic, în epoca 1926-1938, un BMW avant la lettre a fost Riley – pentru un cost modic, clientul putea avea motor cu camere de ardere emisferice şi ax cu came dublu, greutate redusă şi performanţe sportive. Era primul GTI din istorie, într-o vreme când maşina era un lux inaccesibil majorităţii publicului.

Succesul a acţionat asupra managementului de la BMW ca un drog. I-a convins că pot fabrica orice fel de tigaie, cu condiţia să aibă i-Drive, xenoane, angel eyes şi să scrie pe fundul ei BMW. 316, 318, 320 s-au îngrăşat, au devenit greoaie, masive, costisitoare, nu mai sunt genul pe care îl poţi risca într-un condus sportiv.  X-urile s-au înmulţit ca ploşniţele, X1, X3, X5, X6 şi probabil că în viitor vor lua un cap tractor şi vor scrie pe el X10.

Între 2000 şi 2010, ştafeta progresului prin tehnologie şi preţ accesibil a preluat-o VAG. Faptul că vânzările lor au explodat în aceeaşi perioadă nu e întâmplător. La fel cum nu e întâmplător că după 2010 succesul VAG a început să pălească. Dacă ai pretenţii de expert în Diesel şi construieşti troace ca 2.0TDI/140, sau de urmaş al epocii lui Audi S1 şi RS2 şi scoţi la xerox vapoare care nu încap decât pe 2 locuri de parcare pe care lipeşti mândru emblema RS, după un timp se epuizează rezervele de prostie garnisită cu fiţe ale clientului şi începe şi el să mai deschidă ochii.

Nişte profesoraşi ne explicau prin anul II ceva legat de ciclul de viaţă al produsului, dar au uitat să precizeze că şi aceia care decid în privinţa asta sunt tot oameni şi uneori îl egalează în cocalarism pe clientul lor.