Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Nobilele idealuri ale capitalismului

Motto: ”Noi am trăit în mizerie, iar mizeria se vede, știți unde?, pe culoarea tenului, pe dinți, pe gingii, pe ținuta omului. Omul care trăiește în mizerie și care nu are speranță se încovoaie, se chircește” – Horia Roman Patapievici

nutty-professor

Un anume domn Horia R. Patapievici declamă, umflându-și pieptul: ”EU!? Eu sunt foarte pro-capitalist!”. Chiar Generația PRO Capitalist. Într-o lume în care suntem contaminați de socialism. Ceea ce îl face un fel de Rambo (I) capitalist. Încrucișat cu A.S.I.A. și Andreea Esca.

Cu o mică-mică precizare: Rambo (I) al nostru, mânuind laserul ca un Jedi, a făcut cea mai mare parte a vieții o singură meserie. La catedră.

Cam suspect, nu?

Eroul capitalismului ieșind, cu laserul în mână, din cea mai comunistă categorie socială. Aceea a catedrei și bățului de arătat la tablă. Talibanii comunismului, oricând gata să latre. Nu și să muște. Asta era sarcina murdară pe care o lăsau negrilor. Nu celor de plantație, ci minerilor.

După ce a trecut el însuși prin malaxorul mineresc, s-a lămurit omul nostru. Le-a văzut feţele patibulare, ochii mohorâţi, maxilarele încrâncenate și trăsăturile rudimentare. Atât de bine încât ai fi zis, atunci când scria asta, în 1996, că s-a apucat să traducă din Tolkien și să scrie reclame la Warcraft II.

Acum, cică toți avem un egal drept de a revendica demnitatea noastră. În lumea economiei libere.

Acum. În 1990 și 1991 nu îl aveam, domnilor foști tovarăși profesori.

Nici măcar în 1995, când au început să se răspândească și la noi calculatoarele. 486DX4. Cu 4 MB RAM. A fost nevoie de încă vreo câțiva ani, ca să se răspândească și rețelele de cartier. Abia atunci s-a mai crăpat și edificiul presei centralizate și a început să circule în rândul populației civile ideea că te mai poți informa și singur, nu trebuie să stai cu gura căscată la propagandă. Sau la dom’ profesor. Diferențe prea mari nu erau între modul cum vorbea Ceaușescu la tribună și cel în care vorbea și se purta profu’ la catedră.

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Mircea către popor

După ce Guvernul a promis studenților că vor beneficia de gratuitate la transportul feroviar intern, pentru trenurile Regio și InterRegio, la clasa a II-a, un amendament prevede că studenții vor călători gratuit cu trenul doar pe distanțele dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află unitatea de învățământ.

mircea-badea-chiar-el

Mircea Badea a dat și el cu bâta de baseb… cu părerea despre studenții noștri și drepturile lor:

La muncă, studenței, că trece anul

şi vin corporatiștii să vă ia ciolanul!

Vouă, protestatarii cei cucernici,

Cristosul mamii voastre de nemernici.

Ce lipitori, ce vite, ce mizerii,

v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

ci drogurile de prin țări străine.

Nenorociţilor, se rupe şnurul,

La muncă, la videochat duceți-vă curul !

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Românii noştri cu care ne mândrim

Sistemul, Vasluiul şi Comuniştii

Cu vreo 2 generaţii în urmă, cam pe vremea când tovarăşii de frunte ai Partidului studiau cu burse la New York, circula povestea cu reformatul sistemului din interior. Sau cu penetratul sistemului până în interior. Cam aşa, ca la Vaslui. Pe maidan, în grupuri de câte 7 sau mai mulţi, până zbiera sistemul de trezea tot Vasluiul.

Povestea asta era moda zilei printre intelectualii sistemului. Mai ales printre plimbătorii de cataloage. Ceea ce e foarte comic, atâta vreme cât profesorimea plimbătoare de cataloage şi arătătoare cu sula… ăăă… băţul la tablă era cea mai talibană şi conservatoare clasă socială din tot sistemul. De-ai fi zis că sunt o specie nouă de redneci neoprotestanţi, ceva mai evoluată: în loc de Biblie aveau Tezele din Iulie.

rai-da-buni

Mai aproape de zilele noastre, alde Google a făcut şi el nişte săpături, aflând cum se penetreaz… reformează sistemul din interior. Treaba asta implică mult săpun lichid, după care nu te apleci la duşuri.

reforma-lui-google

De, tovarăşii profesori mai ştiau şi ei câte ceva despre modul în care funcţionează sistemul: diferenţa dintre România şi Jilava stătea în faptul că Republica Socialistă România era ceva mai mare.

Jilava

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Off… şcoala mea!

La un moment dat, două vedete de la noi au decis că şcoala noastră de stat le cam pute. Şi nu numai fiindcă femeile de serviciu fac economie la detergent mai ceva ca la Hexi Pharma. Aşa încât vedeta care arăta ca o Cenuşăreasă şi-a retras puiul de vedetă de la şcoala de corn şi lapte. L-a trecut pe regim casnic de ceaiuri şi mâncare bio.

Cum era şi de aşteptat, publicul blocurilor gri a luat-o razna la ideea că mica vedetă nu mai are parte de castanele regulamentare şi nici de furtişagul banilor de buzunar la şcoala de cartier. Unii vor s-o socializeze, alţii să n-o socializeze şi alţii s-o educe sexual. Unii n-au dotările necesare pentru predarea materiilor ca matematica, fizica, chimia sau biologia unui elev in ciclul secundar, iar alţii îşi imaginează că şcoala are prea multe.

laboratoru-lu-dexter.jpg

Când e vorba de dotări, artificiale ca ale Biancăi Drăguşanu, experienţa şcolilor de cartier ne face cam suspicioşi. Atunci când ştim cum laboratoarele construite cu mari eforturi şi cheltuieli în şcoli au fost încuiate în anii 1980 şi 1990 şi rar s-a mai făcut vreo oră acolo. Sau cum toate obiectele folosite în mici experimente pentru copii (de la Mecano la machete ale ceasurilor, spre exemplu) au dispărut în anii 1980 şi nu au reapărut în magazine decât mult mai târziu, după 2000.

Poate că adevăratul scop al şcolii nu era să te înveţe ceva, şi cu atât mai puţin să te înveţe cu ajutorul laboratoarelor. Poate că adevăratul ei scop era să nu te înveţe nimic. Sau, mai bine zis, să te împiedice să înveţi ceva. Să ţi se dea peste mână când citeşti prea mult. Să te pună să reciţi un text ca pe o poezie, fără să intereseze pe nimeni dacă înveţi ceva din el.

„Ţi-ai întrebat copilul el cum ar vrea să învețe?” – cu mica precizare că tocmai asta nu trebuie să se întâmple. În primul rând fiindcă se presupune că elevul nu vrea şi nu trebuie să înveţe. Şi în al doilea rând fiindcă un copil nu trebuie niciodată întrebat nimic. Ca să nu aibă impresia că el ştie ceva şi are ceva de spus.

Experimentele de laborator nu prea dădeau bine. Erau anormale şi anticonservatoare. Semănau prea mult a joacă, a activitate distractivă. Dădeau idei periculoase. Afectau stabilitatea socială. Creau discuţii neplăcute între elevi. Sau între elevi şi profesori. Sau între profesori şi păsărelele din capetele lor.

homosexualul-studios.jpg

Poate că nici elevii nu înţelegeau prea bine cu ce căcat deranjau atât de mult orele lor în laborator. Şi nici ce era atât de anormal în faptul că mai pomeneau, de faţă cu părinţii, bunicii şi vecina Măriuţa, câte un mic experiment făcut la fizică sau chimie.

Aparent, cu nimic… doar că o oră de laborator is sooo gay!

gheiu-in-laborator

Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi

Atlasul Zoologic

atlas-zoologic-1983Să zicem că ai între 26 şi 46 de ani, ca de altfel majoritatea arzătorilor de gaz (de şist) de pe netul de la noi. Asta înseamnă că ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90. Mai poate să însemne şi că ai dreptul să te umpli de băşini ca parte a vitezei Generaţii Cu Cheia de Gât, aia care mergea cu bicicleta Pegas fără cască. (Generaţia mergea fără cască. Bicicleta mergea doar dacă reuşeai să găseşti prin pieţe vreo cameră de cauciuc întreagă şi un ventil.)

Însă dacă ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90 şi ţi-a plăcut cât de cât biologia, probabil ai plâns după Atlasul Zoologic şi Atlasul Botanic de la Editura Didatică şi Pedagogică. Mai precis, după Atlasul Zoologic din 1983. Ăla pentru care ţi-ai fi dat coiul, sau, după caz, ovarul stâng, fiindcă era mai greu de găsit decât diamantele. Nu că alte chestii ar fi fost mai uşor de găsit pe vremea Savantei de Renume Mondial.

Atlasul a apărut cândva prin 1976, după moartea unuia din cei trei autori, prof. Emil Sanielevici. Că prima ediţie a apărut în 1976 sau mai înainte e vizibil şi din faptul că nu pomeneşte niciun cuvânt (şi, cu ocazia asta, nu dă nicio limbă) despre Tovarăşu’ Geniu’ al Carpaţilor. Nici măcar în prefaţă, unde se dădeau de obicei limbile. De, era aşa zisa perioadă mai liberală a (co)mu(n)ismului. S-a mai editat în 1979, 1980 şi 1983. Ediţia din 1983 a fost şi ultima. Dacă erau băetzi dăştepţi, mai umblau niţeluş pe la prefaţă, mai făceau loc pe acolo Partidului şi lu’ Tovarăşu’, şi n-ar mai fi fost ultima.

atlas-zoologic-2008E adevărat, Editura Didactică şi Pedagogică l-a mai reeditat, în 2000, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 şi 2008. Doar că, la fel ca la reeditarea din 1994 a Atlasului Botanic, au mai lăsat pe ici, pe colo, la calitate. Mai întâi au folosit hârtie obişnuită în locul celei lucioase, pe urmă au mai lăsat de la ei la grafică, doar merge şi aşa. De-abia ediţia din 2008 se ridică la standardele celei de pe vremuri, prin calitatea tiparului, pe hârtie lucioasă, a planşelor şi a legăturii. Cu toată părerea de rău, ediţia din 1983 e the real McCoy.

Când am dobândit exemplarul meu, prin 1995 cred, de la anticariat, era niţeluş cam hărtănit. Adică nu mai avea supracoperta deloc, cineva se jucase pe el cu markerul verde (ăla cu care elevii de 14 ani de prin 1995 îşi făceau imitaţii de tatuaje), cotorul se mai ţinea la un loc prin puterea aţelor şi a voinţei pioniereşti, planşele îşi imaginau că sunt avioane de hârtie şi tindeau să îşi ia zborul. Dar chiar şi hărtănit, pentru un elev era la fel de preţios ca X5-ul pe Bulgaria pentru cocalar. Mai pune vreo 19 ani de utilizare şi arăta de parcă s-ar fi jucat cu el căţelul pe care nu îl aveam.

atlas-zoologic-inainte

Avea, însă toate foile, chiar dacă nu toate erau la locul lor.

Mi-am adus aminte de atelierul care mi-a legat lucrarea de disertaţie cu ceva ani în urmă şi pe cea de licenţă de la Cantemir mai curând. „Am Soluţii” de la Chirigiu. Care se ocupă şi cu restaurarea cărţilor rare. Mai buni decât cei de la Cocor, atelierul cunoscut de studenţii de pe vremea când Adrian Păunescu era june şi Nicolae Labiş autor contemporan.

Aşa încât le-am dus bătrânul meu Atlas, în starea în care se vede în poze, şi l-am luat după o săptămână, cu o copertă nouă din piele naturală (care nu e a clientului), cusut din nou, şi într-o stare cel puţin la fel de bună ca pe vremea când a ieşit de la Arta Grafică acum 30 de ani.

atlas-zoologic-dupa

Cu toate inscripţiile la locul lor, în relief, cu auriu, mai puţin preţul, care nu era realist nici atunci (fiindcă în 1983 costa 141 de lei, dar nici pentru 1410 lei nu l-ai fi găsit) şi nici acum, fiindcă pentru mine e nepreţuit, cum ar fi zis un oarecare Gollum.

Unul care nu e din Generaţia Cu Cheia de Gât ar întreba de ce un asemenea efort când ai Wikipedia.

Băiatu’, poate fiindcă Atlasul Zoologic e o ediţie rară, sau pentru calitatea graficii şi a tiparului bla, bla, tot felul de pretexte mai complicate.

Sau poate putem să dăm cărţile pe faţă: Atlasu’ Zoologic, aşa cum e, bun sau rău, dincolo de orice pretexte, are o semnificaţie mai specială pentru unul care a fost elev pe vremea aia. Atât de specială încât e nevoie de răposatul Dr. Freud ca s-o explice în întregime.

Passeriformes

Squamata

Rhyncocephalia

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Bacalaureatul civilizat

Fiindcă nu mai suntem în 2006, când era la modă aruncatul cu rahat în studenţi şi profesori universitari, la ultimul bacalaureat cei care păstoresc cu cinste şi onoare învăţământul de la noi învelesc rahatul. În timp ce mânuitorii tastaturii îl iau şi aruncă cu el în viteazul elev român, care seamănă din ce în ce mai bine cu eroii lui Emile Zola şi Jules Renard. Dovadă că natura umană şi şcolărească (sunt două lucruri diferite. Şcolarul nu e om, ci cel mult o cârpă de şters ghetele profilor) nu se schimbă în numai 120-130 de ani.

E adevărat că nici calitatea umană şi profesională a majorităţii profesorilor nu e mult mai sus de genunchiul broaştei, fiindcă în 9 cazuri din 10 a rămas prof ultimul prost din curtea şcolii, cel care chiulea de la ore să fumeze în spatele tomberoanelor şi să bată mingea pe maidan. (Penultimul prost din curtea şcolii, prostul-şmecher care îl îndemna pe prostul nostru mai sus pomenit la chiul, a intrat în cele mai multe cazuri în Poliţie.) Şi nici din punct de vedere genetic nu stăm prea bine, fiindcă un procent mărişor din generaţia de părinţi care are azi între 40 şi 50 de ani şi care îşi trimite golanul sau piţipoanca la liceu e format din nişte Dorei proşti ca vitele şi îmbibaţi de alcool ca buretele, care sprijină uşa blocului în maieu cu berea-n mână.

Astfel încât din punct de vedere al performanţei şi obiectivelor (adică dacă judecăm capitalist problema) era natural să treacă doar cei care au trecut, şi restul să suporte dreapta răsplată pentru lipsa lor de interes faţă de învăţătură, faţă de predare şi faţă de buna creştere.

Însă problema e ceva mai complicată, fiindcă nici viaţa socială nu e joc de strategie pe calculator şi nici proful nu „consumă resurse” şi „produce unităţi”, nici „obiectivele scenariului” nu trebuie neapărat „atinse”.

Dl. Răzvan Orăşanu pune întrebarea de la înălţimea unei cariere spectaculoase (cu toate obiectivele îndeplinite cu nota maximă): „cum răspund dăscălimea şi şpăgarii pentru performanţele lor proaste?” Dacă în 4 ani de zile nu ai putut instrui nişte elevi (teoretic normali şi sănătoşi) cât să ia 5 la un examen pe care l-a trecut un puşti cu Sindromul Down, nu e cazul să îţi cauţi altă meserie şi acea şcoală să fie desfiinţată cum ar fi zis Zoso?..

Nu.

Fiindcă într-un stat civilizat scopul şcolii nu e „să instruiască unităţi” şi „să atingă obiective” (poate într-un stat capitalist e aşa, dar capitalismul nu e civilizat), ci să contribuie la menţinerea unei plase de relaţii sociale care să asigure viaţa civilizată. Adică (la prima vedere, cel puţin) muncitorii să muncească, poliţiştii să scrie amenzi, profesorii să vorbească, hoţii să fure, elevii să vină regulat la şcoală, autobuzul să vină în fiecare zi la oră fixă şi aşa mai departe.

Francezii (care pretind că ei au inventat viaţa civilizată) ştiau asta cu două secole în urmă: de ce construim şcoli de stat, ca să instruim copiii? Nu, construim şcoli ca să îi îndoctrinăm, să îi facem să vorbească franceza literară şi nu bretona sau provensala, să ştie că legea şi puterea vin de la Paris şi nu de altundeva. Şcoala păduchioasă de provincie de pe vremea lui Jules Renard era un instrument de dominaţie politică a provinciilor. Unul mai ieftin decât o armată de ocupaţie 🙂

Chiar dacă elevul a dat peste nişte profesori proşti ca noaptea şi e conştient de asta, el trebuie să vină cu regularitate la ore, să răspundă numai când e întrebat şi numai ceea ce vor ei să audă, să vorbească frumos despre ei şi să suporte sancţiunile, oricât ar fi de absurde, fără comentarii. La fel cum profesorul care a dat peste nişte golani la fel de inteligenţi ca nişte pietre trebuie să îşi recite lecţia imperturbabil în fiecare zi şi să pună note mai mult sau mai puţin din burtă, fără comentarii.

Şi unul, şi celălalt trebuie să se prefacă a-şi face datoria, să îşi joace rolul.

Fiindcă dacă se face o examinare la sânge şi şcoala care nu a produs niciun absolvent e desfiinţată, mai ales în mediul rural, viitoarea generaţie de rurali care nu îşi permite costul internatului sau al abonamentului la autobuz va rămâne fără şcoală de tot, şi şansele lor la o meserie intelectuală se vor duce Dracului. Numărul de locuri de muncă în învăţământ se reduce, absolvenţii de facultate îşi găsesc şi mai greu ca până acum o meserie dacă pierd oportunitatea de a deveni profi, numărul de plătitori de impozite scade fiindcă ruralii au venituri mici sau venituri nefiscalizate, Statul pierde bani, investiţiile în învăţământ se reduc şi mai mult, calitatea şcolii devine din ce în ce mai proastă, interesul pentru carte scade spre zero, şi ne îndreptăm spre o ţară de analfabeţi ca pe vremea Răscoalei de la 1907.

Într-un stat civilizat, bacalaureatul nu e un filtru prin care trece un procent din populaţie care învaţă şi în care se prind „golanii, proştii, cocalarii, tâmpiţii”. E o formalitate prin care trece un procent de aproape 100% şi departajarea între ei se face după notele obţinute sau după greutatea pilelor. Cam aşa cum în statul civilizat se construiau blocuri la ţară (cu closetul în curte), preşedinţii şi miniştrii aveau 4 clase, liceul era obligatoriu chiar dacă nu învăţai nimic, dar strângeai maculatură, castane şi făceai muncă patriotică…

D-ale României de ieri şi de azi · Şcoala Vieţii

MBA şi Cârciuma „La Manageru’ Fericit”

Un manager rromân verde ca buturug…. butunoiul de la mijloc de codru des îşi dă cu părerea George Butunoiudespre Fata Morgana a tuturor plimbătorilor de hârtii şi şoarecilor de bibliotecă de la ASE: MBA-ul. Întâmplător, e acelaşi manager care inventase restaurantul cu meniuri la preţ fix cu buletinul în mână şi carnetul de student, în care era asociat cu căţelul său Oscar.

Distinsul nostru personaj care câştigă din iluziile fraierilor (de asta în Rromânia consultantul e frate bun cu proxenetul şi cu ţiganul cu alba-neagra, dacă nu a fost chiar el în aceste nobile profesii mai înainte) ne zice cam aşa, la ureche:

„Vestea proasta e ca nu exista nicio legatura directa intre ceea ce scrie in cartile si in retetele de management, intre sfaturile pe care le dau la televizor si in reviste managerii faimosi si bine platiti, si ce se intampla in realitate in companiile si pe piata din Romania. Firme care, dupa cele mai elementare principii de management si de logica, la urma urmei, nu ar putea sa reziste mai mult de cateva luni sau nu ar trebui infiintate deloc, merg si prospera bine-mersi, si nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Si invers, manageri si antreprenori care fac totul cu buna credinta si numai dupa litera si spiritul manualelor si cursurilor de business, nu vad picior de client trecandu-le pragul cu zilele sau cu lunile.

(…)

Dupa cum bine se stie, studiile au aratat ca Romania are cel mai redus nivel de incredere generalizata din Europa. E pe ultimul loc, cu 10%. Cu cuvinte mai multe spus, asta inseamna ca orice roman are incredere doar intr-un singur om din zece din jurul lui, despre ceilalti noua fiind convins ca i-ar face rau daca ar avea ocazia, ca l-ar pacali, ca i-ar fura ceva lasat nesupravegheat, ca l-ar minti etc.  (…) Toate cartile si cursurile de management si de business pe care le citim sunt facute in tari in care nivelul de incredere e cu mult, mult mai mare decat cel din Romania. Si in care tari, pe cale de consecinta, lucrurile se intampla altfel. Modelele si recomandarile de acolo se bazeaza pe niste premise care nu exista la noi si a caror lipsa invalideaza tot, pur si simplu.

De fapt, nivelul de încredere la noi e ceva mai diferit de ceea ce crede managerul nostru de restaurante că ar fi, altfel nu am avea mii de fraieri păcăliţi de cămătari, escroci, falşi poliţişti, vraci şi vindecători, Doctoru’ Minciunicopschi şi alte animale cu 2 şi cu 4 picioare. Astfel încât uneori realitatea mai trebuie văzută şi din stradă, de la nivelul căţelului Oscar, ca să te trezească.

Problema cu MBAul e puţin diferită într-o lume post-(co)mu(n)istă ca a noastră.

Cum spunea un prieten de-al meu, am moştenit din (co)mu(n)ism ura, invidia şi neîncrederea, care ne sapă în orice am întreprinde. Însă am mai moştenit ceva, pentru care trebuie să le mulţumim lui Rânjilă Minerescu şi Ţapului, din nesiguranţa anilor ’90, şi care e mai frustrant decât decât invidia, lăcomia sau cocălărismul puse la un loc.

E vorba de obiceiul de a gândi în obiective precise, clare, bine definite. Nu pleca de la serviciu că nu mai ai ce mânca, nu fă prostii că te dă afară din şcoală şi rămâi pe drumuri etc – motiv pentru care fiecare gândea în obiective mici şi precise, pe termen scurt, fiindcă nu ştiai ce va aduce viitorul.

„Mâine am teză – vreau 10”

„Mâine am examen – trebuie să-l iau”

„Mâine am interviu – mă duc să-mi cumpăr cea mai frumoasă cravată”

„Peste 3 luni vine vara – trebuie să slăbesc 5 kg”

„Am strâns xxxx EUR – îmi cumpăr maşină”

„Dau la facultate vara asta – trebuie să ies contabil/avocat/doctor/arhitect în x ani”

„Peste 1 lună sunt alegerile – mă duc să-l votez pe X”

De asta Generaţia Cu Cheia De Gât pune problema de fiecare dată robotic: „vreau X, ce trebuie să fac?”  Ca şi cum ai fi în faţa unui aparat şi întrebi: „pe ce buton trebuie să apăs?”

Să zicem că ţi-ai luat bacul cu notă bună… şi după aia? Dai la facultate. Să zicem că ai terminat cu notă bună şi ai ieşit arhitect… şi după aia? Îţi cauţi job. Ai găsit job… şi după aia?

E foarte simplu să spui: vând terenul moştenit de la bunica şi mă duc să fac MBA. Sună bine. E un mod de a gândi eficient, planificat, occidental. Vorba lui Tony Robbins, „eşti orientat spre rezultate” cum se spune în noua limbă de lemn. Ai rezultatul, diploma scrisă cu auriu. Şi ce faci cu ea? Te duci la fiecare butic, fiecare şaormărie şi fiecare agenţie bancară de scară de bloc, suni la uşă şi le spui, ca o formulă magică, „am MBA”? Şi ei ce fac, îţi întind covorul roşu şi îţi dau o şampanie? 😛

La un moment dat, mania obiectivelor mici şi precise trebuie să fie aruncată. Generaţia Cu Cheia De Gât se separă în două partide. Unii au lepădat mania de elev premiant, a obiectivului îndeplinit, s-au apucat de joburi mai profitabile, chiar dacă nu de nivelul care cere MBA. Alţii s-au cramponat precum Răposatul Ceaşcă de „obiective” şi „realizări”, şi se miră la fiecare pas de ce „realizările” nu prea-i ajută cu nimic. Ca şi cum fiecare realizare în sine, diploma, testul IQ, apariţia la TV, costumul de la Hugo Boss, articolul publicat în ziar, maşina de fiţe, cărţile NLPiştilor, ar trebui să aibă puteri magice, ca bagheta lui Harry Potter. Ca atunci când ai 14 ani, baţi mingea pe lângă bloc şi te întrebi: de ce are Irinel proprietăţi, maşini şi gagici? Şi ce trebuie să fac ca să am şi eu ce are Irinel?

Cum întreba un tip de pe 4tuning: dacă am bani de ieşit în oraş, am maşină, am înfăţişarea potrivită, am ţoale etc de ce nu se uită Marghioliţa la mine? Să îmi cumpăr BMW ca vecinu’ Gigel?..

Şi dacă îţi cumperi BMW şi Marghioliţa tot nu se uită la tine, ce faci?

Sau dacă ai MBA şi şefa Marghioliţa îl bagă în seamă tot pe Dorel care s-a calificat la locul de muncă şi s-a ridicat de la lopată, te ajută cu ceva diploma?

Uite de aia „obiectivele îndeplinite” şi „măreţili realizărili” nu te ajută: fiindcă tratezi diploma de MBA ca pe o jucărie nouă şi strălucitoare cu care trebuie să ta lauzi la uşa blo… biroului. Ca pe ultimul telefon mobil pe care îl scoţi mândru din buzunar la terasă, sau ca pe Adibaşii cu care baţi mingea pe maidan.

PS Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris la un masterat la Academia Militară. Cu speranţa că acolo poţi avea acces la cunoştinţe de specialitate, la o pregătire care nu e tocmai la îndemâna oricui, şi poţi afla lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. După primul semestru în care am avut de-a face cu toate trompetele (co)mu(n)iste din generaţia 70+ şi cu limbajul lor de lemn de pe vremea cuvântărilor lu’ Tovarăşu’, le-am făcut cu mâna şi am fugit de ei mai iute ca Usain Bolt cu un ardei iute în cur.