D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · De ce iubim femeile · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Aventurile lui Camil Petrescu în Dorobanți

Astăzi se împlinesc 61 de ani de la moartea lui Camil Petrescu, scriitorul de mare talent a cărui operă se studiază la liceu. Dacă ar fi trăit, azi ar fi avut 124 de ani. În care ar fi putut zice că a trecut prin două războaie mondiale, patru dictaturi, o revoluție și o reformă. Așa, a rămas păgubit: doar cu războaiele și dictaturile.

Câtă vreme omul nostru avea de-a face doar cu războaiele și cu o parte din dictaturi, cariera lui de scriitor mergea în ritmul lui Voltaj: un pas înainte şi-apoi doi înapoi. Funcția de profesor era plătită prost, breasla jurnalistică îl trata ca pe o albie de porci, iar drepturile de autor i le mâncau creditorii. În lanțul trofic el era veriga cea mai de jos. Astfel încât pe 1 octombrie 1931, tocmai în perioada în care scria povestea beizadelei-aviatoare și automobiliste Fred Vasilescu, scriitorul nota în jurnal ”azi, literalmente, nu am ce mânca”. Ehhh, parcă nici 2011 nu era așa deosebit de 1931.

Însă vine și-a patra dictatură, care vorbește precum don Pablo Escobar Gaviria: de la noi iei banul, sau iei Aiudul. Cale de mijloc nu-i, căci așa zise tovarășul Lenin: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră.

Iar marele scriitor stătu el strâmb și judecă drept, și hotărî: banii n-au miros. Așa încât s-a pus pe scris, iar drepturile de autor începură să curgă, ca Dunărea la Cazane.

În vremurile în care salariile se învârteau pe la 200-250-300 de lei, maestrul a luat câteva sute de mii de lei dintr-o dată.

Intrarea Camil Petrescu, în Dorobanți. Pe atunci se numea Aleea Gaillac și nu avea BMW-uri. Dar comuniștilor nu le-a plăcut un nume burghez. Nu le plăceau nici BMWurile. Ei aveau Mercedes-Benz. W115 ca al lui Chivu Stoica, 600 ca al lui Ceaușescu, W123 ca ale șefilor mai mici. BMW nu se potrivea cu demnitatea unui lider politic.

În 1955, casa de la numărul 3 a devenit proprietatea lui Camil Petrescu. Cumpărată cu o sacoșă plină cu bani.

Omul care odată nu avea ce mânca s-a transformat, în sensul propriu al expresiei, în Băiat de Dorobanți. Având în proprietate o casă în care, în anii negri de după Război, locuiau opt familii, și care a fost recompartimentată, renovată și rezugrăvită de la zero, după indicațiile lui. În care a locuit cu soția sa cu 30 de ani mai tânără, Eugenia ”Ghighi” Marian. Și cu menajera Cati Pauli. Plecând de acolo la Academie cu mașina de serviciu cu șofer. De, cum ziceam, au trecut 3 generații peste Dorobanți, dar parcă nu-i așa de schimbat cartierul.

Creatorul lui Fred Vasilescu și al Doamnei T a reprodus, regizat, modul de viață al personajelor sale, la fel de precis, delicat și minuțios pe cât le imaginase cu 25 de ani în urmă. Dacă era mai tânăr și mai vioi în acea fază a vieții sale, probabil ar fi învățat să conducă Austro-Daimler ADM și să zboare, la Aeroclub. Breguet XIX nu avea Aeroclubul, dar cu ceva efort se găsea vreun Yak sau Antonov.

Cum ar zice bloggărimea și postăcimea dintre 2006 și 2008, ia ghiciți voi, băieților și fetițelor de Dorobanți, de ce opera lui Camil Petrescu se studiază la liceu?

Chiar așa – în ciuda talentului său, Camil Petrescu e privit ca un autor de liceu. Scriitorul puștimii. De respect se bucură ilizibilii dinozauri comuniști, de-ai lui Breban.

Profesorii vor aduce argumentele lor pentru care opera lui se studiază la liceu. Așa cum și criticii literari vor aduce niște argumente. Ministerul Educației Naționale va scoate la iveală alte argumente, de parcă ar scoate alți iepuri din pălărie. De 3 generații, intelectualii produși pe bandă în comunism au devenit maeștri în fabricarea de pretexte pentru orice. Experți în liniștirea conștiinței.

Trebuie să dai la o parte pânzele de păianjen ale argumentelor întortocheate, de comentariu literar de liceu. Învățat pe dinafară și recitat în fața profesorului, maca-maca, precum rața când cere de mâncare.

Și atunci vezi realitatea: e studiat la liceu fiindcă limbajul său literar, acțiunea și caracterizarea personajelor sunt de liceu.

Eroul-beizadea Fred Vasilescu este un exemplu de frumusețe masculină, inteligență, avere, carieră și aventură, un gagicar, un veteran de război. Un James Bond avant la lettre, prea perfect ca să fie adevărat. Sau, mai exact, ideea despre James Bond a unui golănel de 15-18 ani care plesnește de invidie la vederea mașinilor de lux și hainelor de firmă ale copiilor mai bogați din jur.

Așa cum puștiul va disprețui pițipoancele care râd de el – visează la o femeie frumoasă, inteligentă și cultă, matură, independentă financiar …fără vreun motiv rațional pentru care o astfel de femeie l-ar băga vreodată în seamă. Și, fiindcă e liber să viseze, îi atribuie calități (”cool”, „energie”, „poftă de viaţă”, ”e sportivă”) care nu sunt ale unei femei. Ci mai degrabă ale unei fete. El ar vrea ca femeia să aibă înfățișarea, cultura și poziția socială ale Doamnei T, dar să aibă codul moral al unei skaterițe adolescente.

Yup. Subconștient, ultimele 3 generații de cititori, de la profesor universitar la ciocănar și de la elev la bunicuță, știau de ce Camil Petrescu e studiat la liceu.

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Nobilele idealuri ale capitalismului

Motto: ”Noi am trăit în mizerie, iar mizeria se vede, știți unde?, pe culoarea tenului, pe dinți, pe gingii, pe ținuta omului. Omul care trăiește în mizerie și care nu are speranță se încovoaie, se chircește” – Horia Roman Patapievici

nutty-professor

Un anume domn Horia R. Patapievici declamă, umflându-și pieptul: ”EU!? Eu sunt foarte pro-capitalist!”. Chiar Generația PRO Capitalist. Într-o lume în care suntem contaminați de socialism. Ceea ce îl face un fel de Rambo (I) capitalist. Încrucișat cu A.S.I.A. și Andreea Esca.

Cu o mică-mică precizare: Rambo (I) al nostru, mânuind laserul ca un Jedi, a făcut cea mai mare parte a vieții o singură meserie. La catedră.

Cam suspect, nu?

Eroul capitalismului ieșind, cu laserul în mână, din cea mai comunistă categorie socială. Aceea a catedrei și bățului de arătat la tablă. Talibanii comunismului, oricând gata să latre. Nu și să muște. Asta era sarcina murdară pe care o lăsau negrilor. Nu celor de plantație, ci minerilor.

După ce a trecut el însuși prin malaxorul mineresc, s-a lămurit omul nostru. Le-a văzut feţele patibulare, ochii mohorâţi, maxilarele încrâncenate și trăsăturile rudimentare. Atât de bine încât ai fi zis, atunci când scria asta, în 1996, că s-a apucat să traducă din Tolkien și să scrie reclame la Warcraft II.

Acum, cică toți avem un egal drept de a revendica demnitatea noastră. În lumea economiei libere.

Acum. În 1990 și 1991 nu îl aveam, domnilor foști tovarăși profesori.

Nici măcar în 1995, când au început să se răspândească și la noi calculatoarele. 486DX4. Cu 4 MB RAM. A fost nevoie de încă vreo câțiva ani, ca să se răspândească și rețelele de cartier. Abia atunci s-a mai crăpat și edificiul presei centralizate și a început să circule în rândul populației civile ideea că te mai poți informa și singur, nu trebuie să stai cu gura căscată la propagandă. Sau la dom’ profesor. Diferențe prea mari nu erau între modul cum vorbea Ceaușescu la tribună și cel în care vorbea și se purta profu’ la catedră.

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Mircea către popor

După ce Guvernul a promis studenților că vor beneficia de gratuitate la transportul feroviar intern, pentru trenurile Regio și InterRegio, la clasa a II-a, un amendament prevede că studenții vor călători gratuit cu trenul doar pe distanțele dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află unitatea de învățământ.

mircea-badea-chiar-el

Mircea Badea a dat și el cu bâta de baseb… cu părerea despre studenții noștri și drepturile lor:

La muncă, studenței, că trece anul

şi vin corporatiștii să vă ia ciolanul!

Vouă, protestatarii cei cucernici,

Cristosul mamii voastre de nemernici.

Ce lipitori, ce vite, ce mizerii,

v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

ci drogurile de prin țări străine.

Nenorociţilor, se rupe şnurul,

La muncă, la videochat duceți-vă curul !

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Românii noştri cu care ne mândrim

Sistemul, Vasluiul şi Comuniştii

Cu vreo 2 generaţii în urmă, cam pe vremea când tovarăşii de frunte ai Partidului studiau cu burse la New York, circula povestea cu reformatul sistemului din interior. Sau cu penetratul sistemului până în interior. Cam aşa, ca la Vaslui. Pe maidan, în grupuri de câte 7 sau mai mulţi, până zbiera sistemul de trezea tot Vasluiul.

Povestea asta era moda zilei printre intelectualii sistemului. Mai ales printre plimbătorii de cataloage. Ceea ce e foarte comic, atâta vreme cât profesorimea plimbătoare de cataloage şi arătătoare cu sula… ăăă… băţul la tablă era cea mai talibană şi conservatoare clasă socială din tot sistemul. De-ai fi zis că sunt o specie nouă de redneci neoprotestanţi, ceva mai evoluată: în loc de Biblie aveau Tezele din Iulie.

rai-da-buni

Mai aproape de zilele noastre, alde Google a făcut şi el nişte săpături, aflând cum se penetreaz… reformează sistemul din interior. Treaba asta implică mult săpun lichid, după care nu te apleci la duşuri.

reforma-lui-google

De, tovarăşii profesori mai ştiau şi ei câte ceva despre modul în care funcţionează sistemul: diferenţa dintre România şi Jilava stătea în faptul că Republica Socialistă România era ceva mai mare.

Jilava

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Off… şcoala mea!

La un moment dat, două vedete de la noi au decis că şcoala noastră de stat le cam pute. Şi nu numai fiindcă femeile de serviciu fac economie la detergent mai ceva ca la Hexi Pharma. Aşa încât vedeta care arăta ca o Cenuşăreasă şi-a retras puiul de vedetă de la şcoala de corn şi lapte. L-a trecut pe regim casnic de ceaiuri şi mâncare bio.

Cum era şi de aşteptat, publicul blocurilor gri a luat-o razna la ideea că mica vedetă nu mai are parte de castanele regulamentare şi nici de furtişagul banilor de buzunar la şcoala de cartier. Unii vor s-o socializeze, alţii să n-o socializeze şi alţii s-o educe sexual. Unii n-au dotările necesare pentru predarea materiilor ca matematica, fizica, chimia sau biologia unui elev in ciclul secundar, iar alţii îşi imaginează că şcoala are prea multe.

laboratoru-lu-dexter.jpg

Când e vorba de dotări, artificiale ca ale Biancăi Drăguşanu, experienţa şcolilor de cartier ne face cam suspicioşi. Atunci când ştim cum laboratoarele construite cu mari eforturi şi cheltuieli în şcoli au fost încuiate în anii 1980 şi 1990 şi rar s-a mai făcut vreo oră acolo. Sau cum toate obiectele folosite în mici experimente pentru copii (de la Mecano la machete ale ceasurilor, spre exemplu) au dispărut în anii 1980 şi nu au reapărut în magazine decât mult mai târziu, după 2000.

Poate că adevăratul scop al şcolii nu era să te înveţe ceva, şi cu atât mai puţin să te înveţe cu ajutorul laboratoarelor. Poate că adevăratul ei scop era să nu te înveţe nimic. Sau, mai bine zis, să te împiedice să înveţi ceva. Să ţi se dea peste mână când citeşti prea mult. Să te pună să reciţi un text ca pe o poezie, fără să intereseze pe nimeni dacă înveţi ceva din el.

„Ţi-ai întrebat copilul el cum ar vrea să învețe?” – cu mica precizare că tocmai asta nu trebuie să se întâmple. În primul rând fiindcă se presupune că elevul nu vrea şi nu trebuie să înveţe. Şi în al doilea rând fiindcă un copil nu trebuie niciodată întrebat nimic. Ca să nu aibă impresia că el ştie ceva şi are ceva de spus.

Experimentele de laborator nu prea dădeau bine. Erau anormale şi anticonservatoare. Semănau prea mult a joacă, a activitate distractivă. Dădeau idei periculoase. Afectau stabilitatea socială. Creau discuţii neplăcute între elevi. Sau între elevi şi profesori. Sau între profesori şi păsărelele din capetele lor.

homosexualul-studios.jpg

Poate că nici elevii nu înţelegeau prea bine cu ce căcat deranjau atât de mult orele lor în laborator. Şi nici ce era atât de anormal în faptul că mai pomeneau, de faţă cu părinţii, bunicii şi vecina Măriuţa, câte un mic experiment făcut la fizică sau chimie.

Aparent, cu nimic… doar că o oră de laborator is sooo gay!

gheiu-in-laborator

Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Şcoala Vieţii

Atlasul Zoologic

atlas-zoologic-1983Să zicem că ai între 26 şi 46 de ani, ca de altfel majoritatea arzătorilor de gaz (de şist) de pe netul de la noi. Asta înseamnă că ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90. Mai poate să însemne şi că ai dreptul să te umpli de băşini ca parte a vitezei Generaţii Cu Cheia de Gât, aia care mergea cu bicicleta Pegas fără cască. (Generaţia mergea fără cască. Bicicleta mergea doar dacă reuşeai să găseşti prin pieţe vreo cameră de cauciuc întreagă şi un ventil.)

Însă dacă ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90 şi ţi-a plăcut cât de cât biologia, probabil ai plâns după Atlasul Zoologic şi Atlasul Botanic de la Editura Didatică şi Pedagogică. Mai precis, după Atlasul Zoologic din 1983. Ăla pentru care ţi-ai fi dat coiul, sau, după caz, ovarul stâng, fiindcă era mai greu de găsit decât diamantele. Nu că alte chestii ar fi fost mai uşor de găsit pe vremea Savantei de Renume Mondial.

Atlasul a apărut cândva prin 1976, după moartea unuia din cei trei autori, prof. Emil Sanielevici. Că prima ediţie a apărut în 1976 sau mai înainte e vizibil şi din faptul că nu pomeneşte niciun cuvânt (şi, cu ocazia asta, nu dă nicio limbă) despre Tovarăşu’ Geniu’ al Carpaţilor. Nici măcar în prefaţă, unde se dădeau de obicei limbile. De, era aşa zisa perioadă mai liberală a (co)mu(n)ismului. S-a mai editat în 1979, 1980 şi 1983. Ediţia din 1983 a fost şi ultima. Dacă erau băetzi dăştepţi, mai umblau niţeluş pe la prefaţă, mai făceau loc pe acolo Partidului şi lu’ Tovarăşu’, şi n-ar mai fi fost ultima.

atlas-zoologic-2008E adevărat, Editura Didactică şi Pedagogică l-a mai reeditat, în 2000, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 şi 2008. Doar că, la fel ca la reeditarea din 1994 a Atlasului Botanic, au mai lăsat pe ici, pe colo, la calitate. Mai întâi au folosit hârtie obişnuită în locul celei lucioase, pe urmă au mai lăsat de la ei la grafică, doar merge şi aşa. De-abia ediţia din 2008 se ridică la standardele celei de pe vremuri, prin calitatea tiparului, pe hârtie lucioasă, a planşelor şi a legăturii. Cu toată părerea de rău, ediţia din 1983 e the real McCoy.

Când am dobândit exemplarul meu, prin 1995 cred, de la anticariat, era niţeluş cam hărtănit. Adică nu mai avea supracoperta deloc, cineva se jucase pe el cu markerul verde (ăla cu care elevii de 14 ani de prin 1995 îşi făceau imitaţii de tatuaje), cotorul se mai ţinea la un loc prin puterea aţelor şi a voinţei pioniereşti, planşele îşi imaginau că sunt avioane de hârtie şi tindeau să îşi ia zborul. Dar chiar şi hărtănit, pentru un elev era la fel de preţios ca X5-ul pe Bulgaria pentru cocalar. Mai pune vreo 19 ani de utilizare şi arăta de parcă s-ar fi jucat cu el căţelul pe care nu îl aveam.

atlas-zoologic-inainte

Avea, însă toate foile, chiar dacă nu toate erau la locul lor.

Mi-am adus aminte de atelierul care mi-a legat lucrarea de disertaţie cu ceva ani în urmă şi pe cea de licenţă de la Cantemir mai curând. „Am Soluţii” de la Chirigiu. Care se ocupă şi cu restaurarea cărţilor rare. Mai buni decât cei de la Cocor, atelierul cunoscut de studenţii de pe vremea când Adrian Păunescu era june şi Nicolae Labiş autor contemporan.

Aşa încât le-am dus bătrânul meu Atlas, în starea în care se vede în poze, şi l-am luat după o săptămână, cu o copertă nouă din piele naturală (care nu e a clientului), cusut din nou, şi într-o stare cel puţin la fel de bună ca pe vremea când a ieşit de la Arta Grafică acum 30 de ani.

atlas-zoologic-dupa

Cu toate inscripţiile la locul lor, în relief, cu auriu, mai puţin preţul, care nu era realist nici atunci (fiindcă în 1983 costa 141 de lei, dar nici pentru 1410 lei nu l-ai fi găsit) şi nici acum, fiindcă pentru mine e nepreţuit, cum ar fi zis un oarecare Gollum.

Unul care nu e din Generaţia Cu Cheia de Gât ar întreba de ce un asemenea efort când ai Wikipedia.

Băiatu’, poate fiindcă Atlasul Zoologic e o ediţie rară, sau pentru calitatea graficii şi a tiparului bla, bla, tot felul de pretexte mai complicate.

Sau poate putem să dăm cărţile pe faţă: Atlasu’ Zoologic, aşa cum e, bun sau rău, dincolo de orice pretexte, are o semnificaţie mai specială pentru unul care a fost elev pe vremea aia. Atât de specială încât e nevoie de răposatul Dr. Freud ca s-o explice în întregime.

Passeriformes

Squamata

Rhyncocephalia

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Bacalaureatul civilizat

Fiindcă nu mai suntem în 2006, când era la modă aruncatul cu rahat în studenţi şi profesori universitari, la ultimul bacalaureat cei care păstoresc cu cinste şi onoare învăţământul de la noi învelesc rahatul. În timp ce mânuitorii tastaturii îl iau şi aruncă cu el în viteazul elev român, care seamănă din ce în ce mai bine cu eroii lui Emile Zola şi Jules Renard. Dovadă că natura umană şi şcolărească (sunt două lucruri diferite. Şcolarul nu e om, ci cel mult o cârpă de şters ghetele profilor) nu se schimbă în numai 120-130 de ani.

E adevărat că nici calitatea umană şi profesională a majorităţii profesorilor nu e mult mai sus de genunchiul broaştei, fiindcă în 9 cazuri din 10 a rămas prof ultimul prost din curtea şcolii, cel care chiulea de la ore să fumeze în spatele tomberoanelor şi să bată mingea pe maidan. (Penultimul prost din curtea şcolii, prostul-şmecher care îl îndemna pe prostul nostru mai sus pomenit la chiul, a intrat în cele mai multe cazuri în Poliţie.) Şi nici din punct de vedere genetic nu stăm prea bine, fiindcă un procent mărişor din generaţia de părinţi care are azi între 40 şi 50 de ani şi care îşi trimite golanul sau piţipoanca la liceu e format din nişte Dorei proşti ca vitele şi îmbibaţi de alcool ca buretele, care sprijină uşa blocului în maieu cu berea-n mână.

Astfel încât din punct de vedere al performanţei şi obiectivelor (adică dacă judecăm capitalist problema) era natural să treacă doar cei care au trecut, şi restul să suporte dreapta răsplată pentru lipsa lor de interes faţă de învăţătură, faţă de predare şi faţă de buna creştere.

Însă problema e ceva mai complicată, fiindcă nici viaţa socială nu e joc de strategie pe calculator şi nici proful nu „consumă resurse” şi „produce unităţi”, nici „obiectivele scenariului” nu trebuie neapărat „atinse”.

Dl. Răzvan Orăşanu pune întrebarea de la înălţimea unei cariere spectaculoase (cu toate obiectivele îndeplinite cu nota maximă): „cum răspund dăscălimea şi şpăgarii pentru performanţele lor proaste?” Dacă în 4 ani de zile nu ai putut instrui nişte elevi (teoretic normali şi sănătoşi) cât să ia 5 la un examen pe care l-a trecut un puşti cu Sindromul Down, nu e cazul să îţi cauţi altă meserie şi acea şcoală să fie desfiinţată cum ar fi zis Zoso?..

Nu.

Fiindcă într-un stat civilizat scopul şcolii nu e „să instruiască unităţi” şi „să atingă obiective” (poate într-un stat capitalist e aşa, dar capitalismul nu e civilizat), ci să contribuie la menţinerea unei plase de relaţii sociale care să asigure viaţa civilizată. Adică (la prima vedere, cel puţin) muncitorii să muncească, poliţiştii să scrie amenzi, profesorii să vorbească, hoţii să fure, elevii să vină regulat la şcoală, autobuzul să vină în fiecare zi la oră fixă şi aşa mai departe.

Francezii (care pretind că ei au inventat viaţa civilizată) ştiau asta cu două secole în urmă: de ce construim şcoli de stat, ca să instruim copiii? Nu, construim şcoli ca să îi îndoctrinăm, să îi facem să vorbească franceza literară şi nu bretona sau provensala, să ştie că legea şi puterea vin de la Paris şi nu de altundeva. Şcoala păduchioasă de provincie de pe vremea lui Jules Renard era un instrument de dominaţie politică a provinciilor. Unul mai ieftin decât o armată de ocupaţie 🙂

Chiar dacă elevul a dat peste nişte profesori proşti ca noaptea şi e conştient de asta, el trebuie să vină cu regularitate la ore, să răspundă numai când e întrebat şi numai ceea ce vor ei să audă, să vorbească frumos despre ei şi să suporte sancţiunile, oricât ar fi de absurde, fără comentarii. La fel cum profesorul care a dat peste nişte golani la fel de inteligenţi ca nişte pietre trebuie să îşi recite lecţia imperturbabil în fiecare zi şi să pună note mai mult sau mai puţin din burtă, fără comentarii.

Şi unul, şi celălalt trebuie să se prefacă a-şi face datoria, să îşi joace rolul.

Fiindcă dacă se face o examinare la sânge şi şcoala care nu a produs niciun absolvent e desfiinţată, mai ales în mediul rural, viitoarea generaţie de rurali care nu îşi permite costul internatului sau al abonamentului la autobuz va rămâne fără şcoală de tot, şi şansele lor la o meserie intelectuală se vor duce Dracului. Numărul de locuri de muncă în învăţământ se reduce, absolvenţii de facultate îşi găsesc şi mai greu ca până acum o meserie dacă pierd oportunitatea de a deveni profi, numărul de plătitori de impozite scade fiindcă ruralii au venituri mici sau venituri nefiscalizate, Statul pierde bani, investiţiile în învăţământ se reduc şi mai mult, calitatea şcolii devine din ce în ce mai proastă, interesul pentru carte scade spre zero, şi ne îndreptăm spre o ţară de analfabeţi ca pe vremea Răscoalei de la 1907.

Într-un stat civilizat, bacalaureatul nu e un filtru prin care trece un procent din populaţie care învaţă şi în care se prind „golanii, proştii, cocalarii, tâmpiţii”. E o formalitate prin care trece un procent de aproape 100% şi departajarea între ei se face după notele obţinute sau după greutatea pilelor. Cam aşa cum în statul civilizat se construiau blocuri la ţară (cu closetul în curte), preşedinţii şi miniştrii aveau 4 clase, liceul era obligatoriu chiar dacă nu învăţai nimic, dar strângeai maculatură, castane şi făceai muncă patriotică…