D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Mircea către popor

După ce Guvernul a promis studenților că vor beneficia de gratuitate la transportul feroviar intern, pentru trenurile Regio și InterRegio, la clasa a II-a, un amendament prevede că studenții vor călători gratuit cu trenul doar pe distanțele dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află unitatea de învățământ.

mircea-badea-chiar-el

Mircea Badea a dat și el cu bâta de baseb… cu părerea despre studenții noștri și drepturile lor:

La muncă, studenței, că trece anul

şi vin corporatiștii să vă ia ciolanul!

Vouă, protestatarii cei cucernici,

Cristosul mamii voastre de nemernici.

Ce lipitori, ce vite, ce mizerii,

v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

ci drogurile de prin țări străine.

Nenorociţilor, se rupe şnurul,

La muncă, la videochat duceți-vă curul !

D-ale Bucureştiului · Droguri · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele

Capitalismul pe doi lei

La un moment dat, se iscase printre românii verzi epidemia corporatismului.

Asta nu era o noutate. Înainte de 2010, era invazie de agenţi de vânzări. Mai rea decât una de gândaci de bucătărie. Fiindcă de gândacii de bucătărie mai poţi scăpa după o doză bună de spray pe lângă ghenele din care se hrănesc. Un agent de vânzări cu maşină inscripţionată e atât de fomist încât continuă să se hrănească nepăsător, în ciuda sprayului.

Corporatiştii, cică, se hrănesc ceva mai bine din hazn… serviciul de bază. Deşi Caţavencii au aflat că în corporaţii de-abia scoţi salariul mediu pe economie, poate ceva mai mult, doar că e ambalat frumos și, câteodată, de-a dreptul atrăgător. La şaormăria din colţ probabil ar fi avut parte de un câştig apropiat. Plus sacoşele pe care angajatul român ştie să şi le umple până la sfârşitul zilei.

Aşa încât, spre deosebire de şaormării, prin companiile de la noi s-au răspândit obiceiurile Oliviei Steer. Cunoscută şi ca Activia Ştir. Se mănâncă în primul rând frunze. Încât proverbul strămoşesc s-a adaptat la vremurile moderne: un corporatist taie colegilor frunză.

Cândva, nişte viitoare corporatiste foarte studioase plesneau de aroganţă precum pepenii răscopţi. Umblau cu nasul atât de sus încât zbura MiG-21 pe lângă el. Însă din câte au dovedit vechii noştri prieteni Facebook şi LinkedIn, foarte puţine din rândul lor şi-au construit în ultimii 15 ani o carieră care să le ducă mai sus de salariul mediu net.

Dar aroganţa a rămas. Nu mai poţi da prin vreo clădire de sticlă cu climatizare de frica lor; tratează lumea de parcă orice solicitant ar fi sluga lor şi se aşteaptă să le lustruieşti pantofiorii de 90 de lei de la reduceri. Asta, în cazul ipotetic în care ai purta cravată de mătase, iPhone şi ceas elveţian. Atâta ţi-ar trebui, să vii la ghişeele lor în bermude; te-ai putea trezi că îţi pune una din ele mătura într-o mână şi mopul în cealaltă.

La corporatiste nu e important venitul. Dacă ar ţine cu adevărat să dobândească bani sau bunuri materiale, ar face altceva. Vânzătoare, asistente medicale, cofetărese, escorte.

O corporatistă foarte drăguţă (lucru rar în această branşă de scorpii înţepate) care semăna cu Dita Von Teese venise odată dintr-un oraş de provincie să lucreze la o bancă. Unde nu era mulţumită nici de salariu, nici de chiria apartamentului în care stătea. De metroul aglomerat dimineaţa nici nu mai vorbim. Iar în privinţa relaţiilor sociale sau erotice, fata era cam din secolul XIX.

Şi atunci ce căuta aici? …A spus-o cu guriţa ei: „cu ASEul făcut, acasă nu aş fi putut să fiu decât maxim funcţionară la primărie, pe 1200 de lei. Şi asta dacă aveam noroc să intru acolo, peste bariera pilelor.”

E uşor să râzi când afli cum sunt spălaţi pe creier cu faptul că au privilegiul de a munci ca o vită de jug pentru o multinațională. Ei cred în asta, fiindcă ştiu nişte lucruri mai greu de înţeles la prima vedere. Faptul că are mai multă importanţă în ochii „celor de-acasă” o legitimaţie cu un titlu pompos şi absurd în romgleză. Sau posibilitatea de a te căsători cu un alt corporatist şi nu cu Dorel de pe basculantă.

Aşa se întrebau cândva Freakonomicii Levitt şi Dubner de ce golanii de cartier îşi riscă în fiecare zi capul vânzând bile de heroină la colţ de stradă, pentru mai puţini bani decât ia un prăjitor de cartofi la McDonald’s.

D-ale Bucureştiului · Droguri · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Sex

Ce mai caută lumea

Cum a adus Sfântu’ Google oile rătăcite la noi:

  • „escrocherii pe internet cu ana din rusia” – prea târziu, pe Ana Politkovskaia au împuşcat-o putiniştii.
  • „fusta golf 4 v6” – cam aşa ceva.

  • „numere de telefon de fete care fac sex 12 15” – ţii neapărat să scapi săpunul pe jos în Penitenciarul Vaslui?
  • „prepararea unui tranchilizant la liber” – cică lumea a încercat cu Tantum Rosa şi le-a plăcut.
  • „povestiri erotice am fost fututa de un cimpanzeu” – asta nu e o ştire. Şi cimpanzeii care umplu metroul şi RATBul dimineaţa trebuie să fută ceva.
  • „e adevarat ca bei schweppes te ajuta la dieta?” – da, dacă scopul dietei e să te îngraşi.
  • „fantezii ale nevestelor cu pule mai mri ca a sotului” – e cam greu să te căsătoreşti în România cu o transsexuală.
  • „film.porno.mame.futute.de.copi.qratis” – le faci singur, dacă te duci cu telefonul mobil prin nişte regiuni mai religioase şi alcoolice din nord-estul României.
  • „amanta robot papusa sexuala” – Victor Slav are una.
  • „curve de lux dambovita” – cam sărac judeţul, aşa că s-ar putea să te sperii de luxul lor.
  • „cum faci o fata sa se futa rapid cu aspirina” – îi îndeşi aspirina Alka-Seltzer cu degetul în vagin, cum a făcut Peter Andre la vremea lui.
Crize · D-ale Bucureştiului · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Isprăvile românului neincendiat

  • Cum vorbim cu copiii despre sex? Cum se spune că ar fi făcut pedofilul român cu Alinuţa: „Dă-ţi jos bluziţa, şi îţi dau o ciocolată.” „Dă-ţi jos pantalonii şi îţi mai dau o ciocolată.” „Auzi, nene, până mă fuţi mă apucă diabetul!”
Crize · Droguri · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim

Român şi neliniştit

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Droguri · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Ce mai caută lumea

Din analele Atotputernicului Google, căutările care i-au scos pe naufragiaţi la malul nostru de Prut:

  • „dezomorfina” – încearcă metamfetamina, băiatu’. Cu meth te transformi în zombie, nu în lepros.
  • „muiste” – pe Centură în zona Voluntari şi pe Prelungirea Ferentari la intersecţia cu calea ferată. Aici nu avem decât escorte.
  • „iq mediu” – 94 în România. 98 în Franţa. Deci până şi ăia care l-au votat pe François Hollande ne sunt superiori ca inteligenţă. Au!
  • „importanta combustibilor pentru civilizatia moderna”după cum se vede la Pungeşti, dacă nu înţelegi care e importanţa lor, îţi iei pulanul de jandarm în cap.
  • „tatuaj penis nas” – trimite-ne o poză.
  • „cum slabim rapid” – îi trimiţi o petiţie lui Ponta şi îl rogi să pună TVA 100% la alimente.
  • „bunastare sovietic socialist” – ai sub 20 de ani. Altfel ţi-ai fi amintit-o.
  • „biciclete cu patru rotii cu motor si volan si acoperita” – hipstăru’ biciclist, ecologic şi vegan suferă când vine iarna.

  • „coaie de femeie” – asta căutau şi ţiganii care au jefuit-o pe Cristina Transsexuala.
  • „porno rasuflat” şi „capitalism pe pain” – oricât ai căuta, porno mai răsuflat ca pe site-ul lui Mihai Giurgea nu găseşti.
D-ale României de ieri şi de azi · Droguri · Mahalaua de lux

Cum citesc cocalarii – „Oraşele nopţii purpurii”

BurroughsDisclaimer: cine nu ştie cine era William S. Burroughs află că era un autor pe placul lui Cheloo. Adică american, deci automat suspect în ţărişoara noastră de daci liberi ortodocşi, şi în plus un mare poponar, curist, lache, fundaş, homalău. Fără să fie bulangiu, onoarea asta n-o are decât Cheloo însuşi.

Fiindcă era un duşman al orânduirii socialiste (nu numai la noi, în Blocul Estic. Tipul era un duşman al orânduirii socializde şi la el acasă, de asta timp de jumătate din viaţă a fost fugărit, când în Mexic, când prin alte ţări sud-americane mai calde, când prin Africa de Nord, când sărind de la Paris la cartierele mai păcătoase din New York), Burroughs a fost convenabil ignorat la noi până prin anii 2000. După aia a venit epoca mai liberală dintre 2000 şi 2004, când nu îţi mai riscai capul dacă publicai ceva mai riscant. Aşa că pe salata de Boris Vian, Chris Simion şi Lorena Lupu de atunci mai mergea şi un praf de chili Burroughs. Fără să apară vreun bărbos de popă aurit ca maneliştii, care să te afurisească, precum se face azi.

Dar, până la urmă, ce e atât de interesant la Burroughs?

Păi, după cum ar fi zis un prieten d-al nostru, „intervenţii extraterestre, conspiraţii guvernamentale, scene de sex homosexuale, ocultism, prăpăd carnal, revoluţii din alte lumi, creaturi infernale ieşite de sub paturile copilăriei, toate acestea curg pe retină, violentează creierul, ochiul, sufletul e captat în plasa irealului dureros de prezent şi manipulator. Limbajul folosit produce explozii. Cuvintele explodează rupînd bucăţi întregi de conştiinţă, negînd carnea şi transformînd credinţele în biete castele de nisip. Burroughs se joacă de-a marele Dumnezeu, înghiţind valori, norme etice şi învăţături, transformîndu-le într-o mare de fecale care ard plămînii, ucid sinapse, nasc fibirilaţii din care sufletul nu are cum să iasă altfel decît nesigur, trist şi murdar.” 

(Ceea ce ne face să credem că şi Răposatul Ceaşcă era un fel de Burroughs pe vremea lui, fiindcă a dobândit nişte rezultate foarte apropiate cu sufletele noastre. Cine ştie, poate zvonurile despre el şi Ghiţă Dej erau reale şi scorniceşteanul trecuse şi el prin şcoala fundaşilor de la duşurile din Doftana.)

De fapt, ceea ce e foarte interesant la Oraşele nopţii purpurii (şi la celelalte două cărţi din serie, Ghemul fundăturilor şi Tărâmurile vestice), e faptul că nu e nici SF şi nici altceva.

Oraşele nopţii purpurii e o parodie. De fapt chiar motto-ul lui Burroughs sugera asta: „nimic nu este adevărat şi totul e permis”. Chiar nimic nu e „adevărat”, în sensul în care se aşteptau cititorii să fie. Romanul e o ironie. O înţepătură la adresa culturii populare a epocii în care a fost conceput, a anilor Războiului Rece.

La ce fel de literatură populară se aştepta publicul acelei vremi? Ce clişee şi motive căutau ei? Ce însemna ficţiune pe gustul lor? E uşor de aflat. Poveştile lor poliţiste ale epocii „hard-boiled”, cu anti-eroi macho, cinici şi niţeluş alcoolizaţi. Poveştile transpuse şi pe ecran ale superspionilor cu Aston Martin şi smoking. Soldaţi Universali cu muşchi, tatuaje, bocanci şi M16, bătând junglele. Conspiraţii ale bărbaţilor de stat şi baronilor industriali. Gagici care par coborâte din Playboy şi care întotdeauna cam pe la jumătatea filmului trebuie să fie salvate de eroul nostru macho şi seducător. Şi care asta fac cam tot restul filmului, se lasă salvate de undeva. Piraţi fioroşi, cu butelcuţa de rom la cingătoare şi papagalul pe umăr. Lumi dispărute scoase la suprafaţă de vreun Indiana Jones, după ce s-a pensionat Profesorul Challenger, cu locuitori care seamănă suspect de bine cu albii moderni. Finalul previzibil, cei buni îi bat pe cei răi de la sună apa-n cap. Estul şi Vestul împreună, cultura populară a Hollywoodului şi cea a comunismului, deosebiţi şi totuşi la fel.

Burroughs nu face decât să culeagă toate motivele şi clişeele vremii, să le coacă, să le consume şi să le vomite înapoi. Piraţii lui se dovedesc a fi până la urmă nişte homosexuali care vor să creeze o societate democratică şi liberală în vremurile renumite pentru revoluţii burgheze, democratice şi liberale (care erau ale Dracului de sexiste, victoriene şi religioase în practică). Oraşele utopice ale lumii dispărute de acum 100 000 de ani sunt populate de o rasă superioară neagră, iar albii nu sunt decât un accident genetic provocat de un meteorit. Detectivul hard-boiled Clem Snide nu e nici macho, nici erou, e un cinic care ştie prea bine cum merge lumea şi cum drogurile şi relaţiile ilicite se ascund sub faţada respectabilă pe care o arată clienţii săi lumii. „Baronii industriali şi oamenii de stat corupţi” sunt două femei (chiar aşa, câte femei în roluri de super-eroi negativi aţi văzut în poveştile obişnuite cu superspioni!?). Răii sunt buni, iar cei buni sunt răi.

Cam departe de lumea lui James Bond, a lui Mike Hammer şi a lui Indiana Jones, nu!?…

De, uneori trebuie să vină un drogat proscris care să ne trezească din iluziile basmelor moderne.