Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Când fluieri în biserică

O elevă din Târgoviște a aflat (pe pielea, părul, urechile și celelalte organe ale ei) câte parale face școala de la noi. Aproape la fel de multe ca pe vremea lui Caragiale și a distinsului profesor Marius Chicoș Rostogan. Profesorii sunt la fel de agresivi și ipocriți, incompetența e tot pe acolo, și, după cum a demonstrat un profesor de Religie în timpul orei, școala e o mare labă.

Directoarea de școală nouă zice că ea ar fi pentru libertatea de exprimare, dar să nu se ducă lucrurile puțin cam departe. Căci dacă e să se revizuiască, primesc! dară să nu se schimbe nimica!

Astfel încât problema s-a tranșat ca la Cris-Tim: eleva care a fluierat în biserică pleacă din România. Împreună cu părinții și familia ei. Până la al șaptelea neam, cum ar fi zis vechile povești populare. Vechi, vechi, dar reflectă cât se poate de bine realitatea. Sau așa a rămas lumea de la noi. La nivelul vremurilor când s-au compus poveștile.

Publicul românesc (nu verde, ci roșu, că 45 de ani roșii se șterg greu, chiar și cu cel mai bun detergent verde de la Ariel) sare cu gura: stați, că nu-i chiar așa. Elevii buni învață. Care nu sunt buni, nu învață. Și-apoi, cum își permit elevii să nu fie disciplinați? Critică ei profesorii? Să fie pedepsiți! Cine se cred ei, niște mucoși!? Profesorii răi nu reprezintă școala de la noi! Păi cine poate avea un conflict cu profesorii? Oare ce ascunde? E proastă? E hoață? E curvă? N-are ea dreptul să reprezinte elevii! Tinerii vor să distrugă Școala și Biserica!? Vor acapararea totală a s(t)atului românesc, creștin, ortodox și tradițional!? Militează pentru distrugerea țării!!??

Înainte să te tranșeze ca pe salamul săsesc, țin să îți amintesc că ea nu reprezintă Creștinismul și nici Islamul adevărat.

Dacă le reprezenta, te omora cu pietre, nu cu cuțitul.

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Off… şcoala mea!

La un moment dat, două vedete de la noi au decis că şcoala noastră de stat le cam pute. Şi nu numai fiindcă femeile de serviciu fac economie la detergent mai ceva ca la Hexi Pharma. Aşa încât vedeta care arăta ca o Cenuşăreasă şi-a retras puiul de vedetă de la şcoala de corn şi lapte. L-a trecut pe regim casnic de ceaiuri şi mâncare bio.

Cum era şi de aşteptat, publicul blocurilor gri a luat-o razna la ideea că mica vedetă nu mai are parte de castanele regulamentare şi nici de furtişagul banilor de buzunar la şcoala de cartier. Unii vor s-o socializeze, alţii să n-o socializeze şi alţii s-o educe sexual. Unii n-au dotările necesare pentru predarea materiilor ca matematica, fizica, chimia sau biologia unui elev in ciclul secundar, iar alţii îşi imaginează că şcoala are prea multe.

laboratoru-lu-dexter.jpg

Când e vorba de dotări, artificiale ca ale Biancăi Drăguşanu, experienţa şcolilor de cartier ne face cam suspicioşi. Atunci când ştim cum laboratoarele construite cu mari eforturi şi cheltuieli în şcoli au fost încuiate în anii 1980 şi 1990 şi rar s-a mai făcut vreo oră acolo. Sau cum toate obiectele folosite în mici experimente pentru copii (de la Mecano la machete ale ceasurilor, spre exemplu) au dispărut în anii 1980 şi nu au reapărut în magazine decât mult mai târziu, după 2000.

Poate că adevăratul scop al şcolii nu era să te înveţe ceva, şi cu atât mai puţin să te înveţe cu ajutorul laboratoarelor. Poate că adevăratul ei scop era să nu te înveţe nimic. Sau, mai bine zis, să te împiedice să înveţi ceva. Să ţi se dea peste mână când citeşti prea mult. Să te pună să reciţi un text ca pe o poezie, fără să intereseze pe nimeni dacă înveţi ceva din el.

„Ţi-ai întrebat copilul el cum ar vrea să învețe?” – cu mica precizare că tocmai asta nu trebuie să se întâmple. În primul rând fiindcă se presupune că elevul nu vrea şi nu trebuie să înveţe. Şi în al doilea rând fiindcă un copil nu trebuie niciodată întrebat nimic. Ca să nu aibă impresia că el ştie ceva şi are ceva de spus.

Experimentele de laborator nu prea dădeau bine. Erau anormale şi anticonservatoare. Semănau prea mult a joacă, a activitate distractivă. Dădeau idei periculoase. Afectau stabilitatea socială. Creau discuţii neplăcute între elevi. Sau între elevi şi profesori. Sau între profesori şi păsărelele din capetele lor.

homosexualul-studios.jpg

Poate că nici elevii nu înţelegeau prea bine cu ce căcat deranjau atât de mult orele lor în laborator. Şi nici ce era atât de anormal în faptul că mai pomeneau, de faţă cu părinţii, bunicii şi vecina Măriuţa, câte un mic experiment făcut la fizică sau chimie.

Aparent, cu nimic… doar că o oră de laborator is sooo gay!

gheiu-in-laborator

D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim

Toate-s vechi şi nouă toate

Cum ar fi spus cândva un elev român, dacă Mihai Eminescu ar fi trăit până azi, ar fi avut 165 de ani. Iar un căpşunar român ar fi zis că dacă te întorci în România, e ca pe vremea lui Eminescu, adică eşti cu 165 de ani în urmă.

Exemplu:

Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc.

Domnia lor vor să facă pe boierii. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.

Mihai Eminescu, 1877. Probabil că ar suna la fel de cunoscut şi în 2017.

Specia asta de ciocoi se fabrică în mare serie, de către cele mai productive întreprinderi din zilele noastre, corporaţiile multinaţionale. Îi fac după caietul de sarcini: să aibă maximum o jumătate de creier, să fie fomişti precum căţelul maidanez, şi asemenea lui gata să lingă mâna stăpân… Directorului, să se hrănească în primul rând cu restu… regim vegetarian şi bio, cu gura cât trompeta de jazz, volubili ca o ţigancă florăreasă şi culţi ca un miliţian de la Rutieră. N-are importanţă domeniul în care lucrează, de la benzinăria OMV până la bancă, fiindcă oriunde ar lucra nu produc altceva decât belele. Religia lor, în care cred mai abitir ca în ortodoxism, catolicism, islam şi budism puse la un loc, e credinţa că sunt nişte nobili. Nu se coboară ei să discute cu clientul. Clienţii sunt cocalari, ţigani, drogaţi, deţinători de BMW Ursuleţ, clubberi, copii de bani gata, mâncători de şaorma, nu se ridică la nivelul doamnei de la ghişeu, doar cel mult la nivelul necesar pentru a o pupa în fund.

Atât ţi-ar trebui, să reclami ceva legat de drepturile tale. Ei ştiau oricum mai bine decât tine că eşti dezaxat şi drogangiu.

Cum ar fi spus acelaşi Eminescu, iertaţi-ne, boieri dumneavoastră, că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă!

D-ale României de ieri şi de azi · Şcoala Vieţii

Cum citesc cocalarii – „Profesorul Unrat”

O renumită editură de-a noastră, care a scăpat de faliment cu mari eforturi, s-a gândit să mai scoată de la naftalină unul din clasicii secolului care tocmai s-a dus, şi a reeditat romanul lui Heinrich Mann din 1905. Bineînţeles, au adaptat niţeluş titlul la epoca noastră, în care marketingul e şi el o artă. Astfel încât l-au redenumit Îngerul Albastru, după filmul din 1930. La urma urmei, dacă vrei să se vândă cartea, trebuie să înţelegi că publicul obişnuit ar cumpăra mai degrabă ceva ce în mintea lor se asociază cu Marlene Dietrich. Comuniştii nu aveau treabă cu marketingul pe vremea lor, şi nici atâtea scrupule.

Însă în epoca modernă, fără Marlene Dietrich, Profesorul Unrat, povestea profesoraşului care îşi ruinează cariera şi viaţa în relaţia cu dansatoarea de cabaret şi prestatoarea la orizontală Rosa Fröhlich, nu mai are ecoul din vremurile trecute. De fapt, e greu să înţelegi din perspectiva modernă cum şi de ce e considerat Heinrich Mann vreun talent literar. Poate că pentru generaţiile trecute „social-democratul căruia i s-au ars cărţile de către nazişti” să fi părut o figură eroică, împreună cu frate-său Thomas, dar… unde-i talentul? De fapt, dacă stai să priveşti mai îndeaproape, întregul roman e de fapt un truism, de la un capăt la celălalt. Personajul, profesorul Raat, oricum l-ai lua, nu are nici pe departe vreo figură de erou tragic, înşelat sau nedreptăţit. E un incompetent şi fiecare oră de curs în care se luptă să îşi impună voinţa nu îl face decât ridicol, e renumit pentru urâţenia sa, e neîngrijit, soios şi slinos, invidios şi duşmănos ca un comunist al „epocii raţiilor şi cozilor”, turnător, tiran cu elevii şi milog cu superiorii, îşi merită pe deplin porecla de „Unrat” – „Scârnăvie”. Calea sa în viaţă, pierderea funcţiei, umilirea şi exploatarea sa de către Rosa, recursul la cariera de interlop pentru a-şi câştiga traiul, par a fi fost prezise încă dinainte de primul moment în care mizerabila sa figură apare în paginile cărţii. Aşa cum toate acţiunile elevilor săi sunt la rândul lor truisme, fenomene prea evidente pentru a merita să deschizi discuţia despre ele. De fapt nici nu îţi poţi imagina că ar fi putut să fie şi altcumva.

S-a spus la noi despre scriitorii-politruci răsăriţi de prin cloacele comunismului că erau artişti în ale minciunii, că puteau face din alb negru şi că orice ar fi scris ei, spre exemplu după noapte a venit dimineaţa, era fals, dimineaţa lor semăna mai degrabă tot a noapte făcută să le acopere rahaturile. E foarte posibil, dar şi minciuna e o artă. În timp ce dacă scrii ceva prea evident pentru a merita efortul de a-l discuta, ceva la fel de sigur pe cât e de sigur că mâine va răsări Soarele, parcă trezeşte mai puţin interes decât minciuna.