Archive

Posts Tagged ‘literatura’

Atlasul Zoologic

19 Mai 2014 13 comentarii

atlas-zoologic-1983Să zicem că ai între 26 şi 46 de ani, ca de altfel majoritatea arzătorilor de gaz (de şist) de pe netul de la noi. Asta înseamnă că ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90. Mai poate să însemne şi că ai dreptul să te umpli de băşini ca parte a vitezei Generaţii Cu Cheia de Gât, aia care mergea cu bicicleta Pegas fără cască. (Generaţia mergea fără cască. Bicicleta mergea doar dacă reuşeai să găseşti prin pieţe vreo cameră de cauciuc întreagă şi un ventil.)

Însă dacă ai fost elev în anii ’80 şi la începutul anilor ’90 şi ţi-a plăcut cât de cât biologia, probabil ai plâns după Atlasul Zoologic şi Atlasul Botanic de la Editura Didatică şi Pedagogică. Mai precis, după Atlasul Zoologic din 1983. Ăla pentru care ţi-ai fi dat coiul, sau, după caz, ovarul stâng, fiindcă era mai greu de găsit decât diamantele. Nu că alte chestii ar fi fost mai uşor de găsit pe vremea Savantei de Renume Mondial.

Atlasul a apărut cândva prin 1976, după moartea unuia din cei trei autori, prof. Emil Sanielevici. Că prima ediţie a apărut în 1976 sau mai înainte e vizibil şi din faptul că nu pomeneşte niciun cuvânt (şi, cu ocazia asta, nu dă nicio limbă) despre Tovarăşu’ Geniu’ al Carpaţilor. Nici măcar în prefaţă, unde se dădeau de obicei limbile. De, era aşa zisa perioadă mai liberală a (co)mu(n)ismului. S-a mai editat în 1979, 1980 şi 1983. Ediţia din 1983 a fost şi ultima. Dacă erau băetzi dăştepţi, mai umblau niţeluş pe la prefaţă, mai făceau loc pe acolo Partidului şi lu’ Tovarăşu’, şi n-ar mai fi fost ultima.

atlas-zoologic-2008E adevărat, Editura Didactică şi Pedagogică l-a mai reeditat, în 2000, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 şi 2008. Doar că, la fel ca la reeditarea din 1994 a Atlasului Botanic, au mai lăsat pe ici, pe colo, la calitate. Mai întâi au folosit hârtie obişnuită în locul celei lucioase, pe urmă au mai lăsat de la ei la grafică, doar merge şi aşa. De-abia ediţia din 2008 se ridică la standardele celei de pe vremuri, prin calitatea tiparului, pe hârtie lucioasă, a planşelor şi a legăturii. Cu toată părerea de rău, ediţia din 1983 e the real McCoy.

Când am dobândit exemplarul meu, prin 1995 cred, de la anticariat, era niţeluş cam hărtănit. Adică nu mai avea supracoperta deloc, cineva se jucase pe el cu markerul verde (ăla cu care elevii de 14 ani de prin 1995 îşi făceau imitaţii de tatuaje), cotorul se mai ţinea la un loc prin puterea aţelor şi a voinţei pioniereşti, planşele îşi imaginau că sunt avioane de hârtie şi tindeau să îşi ia zborul. Dar chiar şi hărtănit, pentru un elev era la fel de preţios ca X5-ul pe Bulgaria pentru cocalar. Mai pune vreo 19 ani de utilizare şi arăta de parcă s-ar fi jucat cu el căţelul pe care nu îl aveam.

atlas-zoologic-inainte

Avea, însă toate foile, chiar dacă nu toate erau la locul lor.

Mi-am adus aminte de atelierul care mi-a legat lucrarea de disertaţie cu ceva ani în urmă şi pe cea de licenţă de la Cantemir mai curând. „Am Soluţii” de la Chirigiu. Care se ocupă şi cu restaurarea cărţilor rare. Mai buni decât cei de la Cocor, atelierul cunoscut de studenţii de pe vremea când Adrian Păunescu era june şi Nicolae Labiş autor contemporan.

Aşa încât le-am dus bătrânul meu Atlas, în starea în care se vede în poze, şi l-am luat după o săptămână, cu o copertă nouă din piele naturală (care nu e a clientului), cusut din nou, şi într-o stare cel puţin la fel de bună ca pe vremea când a ieşit de la Arta Grafică acum 30 de ani.

atlas-zoologic-dupa

Cu toate inscripţiile la locul lor, în relief, cu auriu, mai puţin preţul, care nu era realist nici atunci (fiindcă în 1983 costa 141 de lei, dar nici pentru 1410 lei nu l-ai fi găsit) şi nici acum, fiindcă pentru mine e nepreţuit, cum ar fi zis un oarecare Gollum.

Unul care nu e din Generaţia Cu Cheia de Gât ar întreba de ce un asemenea efort când ai Wikipedia.

Băiatu’, poate fiindcă Atlasul Zoologic e o ediţie rară, sau pentru calitatea graficii şi a tiparului bla, bla, tot felul de pretexte mai complicate.

Sau poate putem să dăm cărţile pe faţă: Atlasu’ Zoologic, aşa cum e, bun sau rău, dincolo de orice pretexte, are o semnificaţie mai specială pentru unul care a fost elev pe vremea aia. Atât de specială încât e nevoie de răposatul Dr. Freud ca s-o explice în întregime.

Passeriformes

Squamata

Rhyncocephalia

Cum citesc cocalarii – „Oraşele nopţii purpurii”

3 Decembrie 2013 9 comentarii

BurroughsDisclaimer: cine nu ştie cine era William S. Burroughs află că era un autor pe placul lui Cheloo. Adică american, deci automat suspect în ţărişoara noastră de daci liberi ortodocşi, şi în plus un mare poponar, curist, lache, fundaş, homalău. Fără să fie bulangiu, onoarea asta n-o are decât Cheloo însuşi.

Fiindcă era un duşman al orânduirii socialiste (nu numai la noi, în Blocul Estic. Tipul era un duşman al orânduirii socializde şi la el acasă, de asta timp de jumătate din viaţă a fost fugărit, când în Mexic, când prin alte ţări sud-americane mai calde, când prin Africa de Nord, când sărind de la Paris la cartierele mai păcătoase din New York), Burroughs a fost convenabil ignorat la noi până prin anii 2000. După aia a venit epoca mai liberală dintre 2000 şi 2004, când nu îţi mai riscai capul dacă publicai ceva mai riscant. Aşa că pe salata de Boris Vian, Chris Simion şi Lorena Lupu de atunci mai mergea şi un praf de chili Burroughs. Fără să apară vreun bărbos de popă aurit ca maneliştii, care să te afurisească, precum se face azi.

Dar, până la urmă, ce e atât de interesant la Burroughs?

Păi, după cum ar fi zis un prieten d-al nostru, „intervenţii extraterestre, conspiraţii guvernamentale, scene de sex homosexuale, ocultism, prăpăd carnal, revoluţii din alte lumi, creaturi infernale ieşite de sub paturile copilăriei, toate acestea curg pe retină, violentează creierul, ochiul, sufletul e captat în plasa irealului dureros de prezent şi manipulator. Limbajul folosit produce explozii. Cuvintele explodează rupînd bucăţi întregi de conştiinţă, negînd carnea şi transformînd credinţele în biete castele de nisip. Burroughs se joacă de-a marele Dumnezeu, înghiţind valori, norme etice şi învăţături, transformîndu-le într-o mare de fecale care ard plămînii, ucid sinapse, nasc fibirilaţii din care sufletul nu are cum să iasă altfel decît nesigur, trist şi murdar.” 

(Ceea ce ne face să credem că şi Răposatul Ceaşcă era un fel de Burroughs pe vremea lui, fiindcă a dobândit nişte rezultate foarte apropiate cu sufletele noastre. Cine ştie, poate zvonurile despre el şi Ghiţă Dej erau reale şi scorniceşteanul trecuse şi el prin şcoala fundaşilor de la duşurile din Doftana.)

De fapt, ceea ce e foarte interesant la Oraşele nopţii purpurii (şi la celelalte două cărţi din serie, Ghemul fundăturilor şi Tărâmurile vestice), e faptul că nu e nici SF şi nici altceva.

Oraşele nopţii purpurii e o parodie. De fapt chiar motto-ul lui Burroughs sugera asta: „nimic nu este adevărat şi totul e permis”. Chiar nimic nu e „adevărat”, în sensul în care se aşteptau cititorii să fie. Romanul e o ironie. O înţepătură la adresa culturii populare a epocii în care a fost conceput, a anilor Războiului Rece.

La ce fel de literatură populară se aştepta publicul acelei vremi? Ce clişee şi motive căutau ei? Ce însemna ficţiune pe gustul lor? E uşor de aflat. Poveştile lor poliţiste ale epocii „hard-boiled”, cu anti-eroi macho, cinici şi niţeluş alcoolizaţi. Poveştile transpuse şi pe ecran ale superspionilor cu Aston Martin şi smoking. Soldaţi Universali cu muşchi, tatuaje, bocanci şi M16, bătând junglele. Conspiraţii ale bărbaţilor de stat şi baronilor industriali. Gagici care par coborâte din Playboy şi care întotdeauna cam pe la jumătatea filmului trebuie să fie salvate de eroul nostru macho şi seducător. Şi care asta fac cam tot restul filmului, se lasă salvate de undeva. Piraţi fioroşi, cu butelcuţa de rom la cingătoare şi papagalul pe umăr. Lumi dispărute scoase la suprafaţă de vreun Indiana Jones, după ce s-a pensionat Profesorul Challenger, cu locuitori care seamănă suspect de bine cu albii moderni. Finalul previzibil, cei buni îi bat pe cei răi de la sună apa-n cap. Estul şi Vestul împreună, cultura populară a Hollywoodului şi cea a comunismului, deosebiţi şi totuşi la fel.

Burroughs nu face decât să culeagă toate motivele şi clişeele vremii, să le coacă, să le consume şi să le vomite înapoi. Piraţii lui se dovedesc a fi până la urmă nişte homosexuali care vor să creeze o societate democratică şi liberală în vremurile renumite pentru revoluţii burgheze, democratice şi liberale (care erau ale Dracului de sexiste, victoriene şi religioase în practică). Oraşele utopice ale lumii dispărute de acum 100 000 de ani sunt populate de o rasă superioară neagră, iar albii nu sunt decât un accident genetic provocat de un meteorit. Detectivul hard-boiled Clem Snide nu e nici macho, nici erou, e un cinic care ştie prea bine cum merge lumea şi cum drogurile şi relaţiile ilicite se ascund sub faţada respectabilă pe care o arată clienţii săi lumii. „Baronii industriali şi oamenii de stat corupţi” sunt două femei (chiar aşa, câte femei în roluri de super-eroi negativi aţi văzut în poveştile obişnuite cu superspioni!?). Răii sunt buni, iar cei buni sunt răi.

Cam departe de lumea lui James Bond, a lui Mike Hammer şi a lui Indiana Jones, nu!?…

De, uneori trebuie să vină un drogat proscris care să ne trezească din iluziile basmelor moderne.

Why Does Clive Cussler Suck

6 Mai 2013 39 comentarii

clive-cussler

Our good ole friend Clive Cussler is a man of great ambition, fortune and success. As proven by countless others, from Hitler to Paris Hilton, ambition, fortune and success are not always your friends, they have side effects like Prozac has. Sometimes they make you feel a military genius, a diva, or, in this case, a writer. Even as a look in the mirror tells otherwise.

Why do we read Mr. Cussler’s books? We like to think of him as the modern Ian Fleming. He had all the spices to make the stew taste less like crap – which the likes of John le Carré deliberately left out of the recipe. This is why the life of le Carré’s „master spies” after some pages begins to taste dull, crappy, because it is realistic. Real life cloak-and-dagger is crappy for all those involved, if less so for the head people in plush offices sipping vodka mar… sorry, scotch, from crystal glasses. One needs the heavy, hot spices to make the crap palatable: the cool cars, guns, girls who stepped down from Playboy centerfolds into elaborate underground labs, the vodka martini for Eru Iluvatar’s sake. Or add a few pinches of underwater adventure, some gunslinging, a few lost historical artifacts, a dash of masterful aircraft-ballet to put von Richthofen to shame. Salt it with a bit of computer science more like Dexter’s Laboratory in late 1980s* than any real life data center in the late 2000s.

The wave of cool swamps you from the first page of Mr. Cussler’s books, picks you up and carry you like on a surfboard. Which  may be behind the fact the most likely place in the world to find someone with a Clive Cussler book in hand is the beach.

clive_cussler

Our hero Dirk Pitt and his pals are sometimes treated as spoofs of James Bond, Q and M (or, as an experienced consumer of Pitt adventures put it, somewhere between James Bond and Jacques-Yves Cousteau). The unpleasant truth is they are not even that. The logic behind their stories is different. Not the logic of a master spy sent to save the world, because even that may sound a bit realistic from time to time, as long as we know master spies do exist. They are more like spoofs of the Marvel Comics Universe, where everything is so cool that people never need to put their drinks into the fridge and should walk only in fur coats. Everything is grandiose, every minor artifact is a Nobel Prize discovery, it’s enough to drop a few words to our immortal and ageless Admiral Sandecker and you get a fleet at your disposal, the Titanic is raised by the flick of a switch, century old secrets are unearthed in the middle of Sahara, KGB Generals and rogue agents road-race each other through freakin’ damn’ Cuba, from all possible places, worldwide mafias are blown away like sand, Japan takes over the world and then says it wasn’t worth the effort, flying assassins on the Moon is just as simple as flying them by plane to World Tr… (better drop this one). They run on „comic book logic”. On the fantasies of a 12-year old kid who dreams to find out something, from a lost superweapon to a pirate treasure cache, use it to save the world in the morning, eat his lunch mid-day in the school cafeteria and get into his classic car in the evening. Which purpose does the classic car serve, we can only guess, but it may be the fastest way to get to U.S. Rep. Loren Smith, who looks like a MILF fantasy, dresses herself in red like a 1940s diva, kicks ass like a Bond Girl and got elected into an American rural district. Which is not far from getting the Pussy Riot girls elected to the Russian State Duma.

So our dear friend Clive Cussler writes something which is not quite literature and looks suspiciously close to a Marvel Comic transposed into words, down to the description-porn he does to the heroes’ cars, computers, homes, aircraft, guns (we can thank Allah he never got the idea to write actual history, otherwise we would be bored to death by accurate description of Napoleon’s underwear stitches and Rasputin’s co…better leave details aside).

You’re not a writer, dear sir, and your 56 novels are solid proof of that.

* – Yep, I know, Dexter’s Laboratory first aired in 1996. NUMA chief programmer Hiram Yeager was supposed to have a similar datacenter in 1988. When the fastest state-of-the-art Cray supercomputer had less computing power compared even to the modern smartphone in my pocket.

Cum citesc cocalarii – „Profesorul Unrat”

29 Noiembrie 2012 22 comentarii

O renumită editură de-a noastră, care a scăpat de faliment cu mari eforturi, s-a gândit să mai scoată de la naftalină unul din clasicii secolului care tocmai s-a dus, şi a reeditat romanul lui Heinrich Mann din 1905. Bineînţeles, au adaptat niţeluş titlul la epoca noastră, în care marketingul e şi el o artă. Astfel încât l-au redenumit Îngerul Albastru, după filmul din 1930. La urma urmei, dacă vrei să se vândă cartea, trebuie să înţelegi că publicul obişnuit ar cumpăra mai degrabă ceva ce în mintea lor se asociază cu Marlene Dietrich. Comuniştii nu aveau treabă cu marketingul pe vremea lor, şi nici atâtea scrupule.

Însă în epoca modernă, fără Marlene Dietrich, Profesorul Unrat, povestea profesoraşului care îşi ruinează cariera şi viaţa în relaţia cu dansatoarea de cabaret şi prestatoarea la orizontală Rosa Fröhlich, nu mai are ecoul din vremurile trecute. De fapt, e greu să înţelegi din perspectiva modernă cum şi de ce e considerat Heinrich Mann vreun talent literar. Poate că pentru generaţiile trecute „social-democratul căruia i s-au ars cărţile de către nazişti” să fi părut o figură eroică, împreună cu frate-său Thomas, dar… unde-i talentul? De fapt, dacă stai să priveşti mai îndeaproape, întregul roman e de fapt un truism, de la un capăt la celălalt. Personajul, profesorul Raat, oricum l-ai lua, nu are nici pe departe vreo figură de erou tragic, înşelat sau nedreptăţit. E un incompetent şi fiecare oră de curs în care se luptă să îşi impună voinţa nu îl face decât ridicol, e renumit pentru urâţenia sa, e neîngrijit, soios şi slinos, invidios şi duşmănos ca un comunist al „epocii raţiilor şi cozilor”, turnător, tiran cu elevii şi milog cu superiorii, îşi merită pe deplin porecla de „Unrat” – „Scârnăvie”. Calea sa în viaţă, pierderea funcţiei, umilirea şi exploatarea sa de către Rosa, recursul la cariera de interlop pentru a-şi câştiga traiul, par a fi fost prezise încă dinainte de primul moment în care mizerabila sa figură apare în paginile cărţii. Aşa cum toate acţiunile elevilor săi sunt la rândul lor truisme, fenomene prea evidente pentru a merita să deschizi discuţia despre ele. De fapt nici nu îţi poţi imagina că ar fi putut să fie şi altcumva.

S-a spus la noi despre scriitorii-politruci răsăriţi de prin cloacele comunismului că erau artişti în ale minciunii, că puteau face din alb negru şi că orice ar fi scris ei, spre exemplu după noapte a venit dimineaţa, era fals, dimineaţa lor semăna mai degrabă tot a noapte făcută să le acopere rahaturile. E foarte posibil, dar şi minciuna e o artă. În timp ce dacă scrii ceva prea evident pentru a merita efortul de a-l discuta, ceva la fel de sigur pe cât e de sigur că mâine va răsări Soarele, parcă trezeşte mai puţin interes decât minciuna.