Archive

Posts Tagged ‘Occupy Wall Street’

Stânga tuşeşte, dreapta are febră, amândouă au halucinaţii

21 Decembrie 2011 7 comentarii

„Promotorii capitalismului îşi  condamnă idolul capitalist la  moarte. E ca şi cum un bolnav ar refuza să ţină un regim alimentar, preferând să se bucure de plăcerile care vin o dată cu lipsa de limitări şi restricţii, neştiind că acest hedonism îl va costa viaţa.”Victoria Stoiciu

Bineînţeles, nu întârzie replica: „Nu exista o abundenta de socialisti in randurile lor, oricat ar vrea chiar unii autori de pe Criticatac. In schimb sunt o gramada de tineri ultra-educati care, in special prin taierile masive din educatie, cultura si administratie isi vad distruse sperantele de a reproduce standardul de viata al parintilor lor. Nu cred sa existe multi insi care sa vrea sa intre intr-un colectiv de productie si consum, in schimb sunt tone de insi care ar vrea sa-si schimbe masinile la 4-5 ani si sa-si faca un credit de casa. Iar reflectiile despre violenta… sper ca autoarea nu se gandeste la radicalizarea in sensul Fractiunii Armata Rosie sau a Brigazilor Rosii Italiene ca benefica in vreun fel. N-ar duce decat la represiune si delegitimare” …tot de la vechiul nostru prieten, Critic Atac

Există un singur motiv pentru care într-adevăr nu există o mişcare socialistă capabilă să pună mâna pe armă în prezent, oricât de mult şi-ar dori-o: faptul că socialismul de tip sovietic în prezent nu funcţionează. A funcţionat cândva, şi atunci şi-a avut şi revoluţionarii săi, sponsorizaţi sau nu. Azi limbajul său e la fel de mort ca limba egipteană antică, pe care o mai înţeleg, şi nu 100%, doar arheologii şi istoricii de profesie. Dintr-un anumit punct de vedere, socialismul tradiţional sovietic a funcţionat întocmai ca o companie-fantomă capitalistă, spunând adevărul fără s-o ştie atunci când minţea şi minţind când pretindea că spune adevărul. Ceea ce e destul de ciudat.

În condiţiile (destul de proaste) ale epocii post-1945 şi epocii decolonizării, atât vesticii, cât şi esticii, sub diverse pretexte, manevrând şi mituind, aruncând cu bani în dreapta şi în stânga, au încercat să se impună în toate locurile care i-au tentat pe Glob, fie că au fost primiţi, fie că nu, fiindcă atunci când încerca cineva să îi dea afară pe uşă intrau pe fereastră. Dar în acele condiţii băieţii veseli din Blocul Estic au avut întotdeauna câştig de cauză, oricâte piedici li s-au pus şi oricât de dezavantajaţi ar fi fost ei din punct de vedere financiar sau al resurselor, fiindcă era firesc să îl aibă. Ei reprezentau sistemul politic care a preluat o ţară cu pluguri de lemn şi a înarmat-o cu arme atomice, care a făcut ceva din nimic şi a câştigat atunci când trebuia să piardă. În 1941, Germania era a doua economie din lume, imperiul tehnologic al avionului-rachetă, al tancului greu şi al primei televiziuni publice funcţionale – în 1945 era inexistentă, dispăruse ca stat, şi Rusia Sovietică inferioară din mai toate punctele de vedere domnea peste pământurile ei. Demonstraseră că se poate, cum avea să spună câteva decenii mai târziu un Preşedinte negru cu urechile mari.

Pentru cine îşi mai aminteşte un anume citat cu condiţiile în care se crează un lider, mai erau şi cele cu „existenţa unui model şi obţinerea unui succes”. Spre cine putea privi Cuba anilor ’50, sărăcită, tiranizată şi înapoiată? În niciun caz spre ţara care îi produsese pe baronii Mafiei, care o exploatau, asta e sigur. Erau statele africane eliberate de acelaşi calibru cu fostele puteri coloniale europene? Nici măcar nu puneau problema. Puteau ele să devină peste noapte societăţi democratice, capitaliste şi civilizate când majoritatea populaţiei era analfabetă şi incapabilă să facă vreo meserie modernă? Capitalişti fără capital, ingineri fără şcoală, arhitecţi fără pix şi democraţi analfabeţi? Ridicol. Pentru toţi liderii politici răsăriţi în aceste ţări, răspunsul la întrebarea leninistă „Ce e de făcut?” nu se putea găsi decât în ţara care îl născuse pe Lenin. Remediul sărăciei şi subdezvoltării era socialismul militarist-birocratic al Uniunii Sovietice. Dacă defuncta putere colonială care era Marea Britanie a spus cândva „It takes 3 years to build a ship. It takes 300 years to build a tradition”, pentru un adevărat socialist cei 300 de ani se comprimau în 3 (pe măsură ce se comprima şi „cincinalul în trei ani jumate”).

E cam greu să ai un model de urmat când imperiul militarist-birocratic sovietic s-a dus pe lumea cealaltă, încă şi mai greu să obţii nişte „succesuri” pe frontul politicii când până şi ale lor sunt moarte şi îngropate, la fel de greu pe cât e să compari un hipstăraş modern cu eşarfă şi iPod cu un african al anului 1960. Pentru primul, faptul că „socialismul a preluat o ţară cu pluguri de lemn şi a înarmat-o nuclear” e foarte puţin relevant atâta vreme cât el nu a văzut niciodată un plug de lemn, nici măcar la Muzeul Satului.

„Cand vorbim despre criza stangii vorbim de fapt despre criza pseudo stangii consumeriste. Consumerism care sta la originea actualei crize globale. Daca dreapta pare a fi mai convingatoare este pentru ca solutiile ei, desi proaste, sunt autentice. Solutiile stangii politice (nu solutiile recomandate de ideologia stangii) sunt pseudo-solutii, non-solutii. Cine este de fapt aceasta stanga? Prezidiul Partidului Socialistilor Europeni este ostatecul unei majoritati de aparatcici prafuiti, deopotriva incapabili de viziune si de generozitate. Liderii partidelor de stanga din statele-natiune europene sunt prizonierii celui mai desantat electoralism. Pe deasupra, atunci cand sunt la putere, nu au nici instrumentele spre a controla guvernarea economica oculta transnationala de tip oligarhic. Partidele stangii din Occidentul european sufera de un acut sovinism al bunastarii care circumscrie si fenomenul “stangii-caviar”. Ele au furnizat Parlamentului European o masa de submedicritati lase, ipocrite si demagoge, formate din cei care nu si-au gasit utilizare pe plan national” – Adrian Severin (?), aceeaşi sursă.

E 100% adevărat, dar pe cât e de adevărat pe atât e irelevant, fiindcă nimeni nu aşteaptă de la politicienii de stânga soluţii practice, măsurabile în bani sau alte „realizări măreţe”. Nu le-au aşteptat nici în trecut. Submediocrităţi laşe, ipocrite şi demagoge erau mai toţi politicienii comunişti de marcă de la noi, şi în epoca raţiilor şi cozilor şi înainte, şi asta nu a împiedicat populaţia să trateze vremea lor ca pe o epocă a civilizaţiei, onoarei şi demnităţii. În epoca noastră, submediocri pe măsură de laşi, ipocriţi şi demagogi sunt conu’ Sataniel Preafericitu’ Minune şi un „mare politician european cu cruce aurită” care îi pupa mâna la propriu şi la figurat de câte ori avea ocazia, dar asta nu împiedică aceeaşi populaţie să îi pupe pe amândoi în partea dorsală.

De la stânga se aşteaptă lucruri mai complicate decât „realizărili măreţe” – nişte realizări mai greu de văzut cu ochiul liber, legate de distribuţia puterii şi a prestigiului în societate, de relaţiile sociale şi familiale, de ordinea socială…

„Cu câteva decenii în urmă, oamenii încă mai dezbăteau viitorul politic al umanităţii – va învinge capitalismul, sau va fi el înlocuit de comunism, sau vreo altă formă de „totalitarism”? – acceptând tacit că viaţa socială va merge, cumva, mai departe. Astăzi, ne putem ușor imagina extincţia întregii rase umane, dar ne e imposibil să ne imaginăm o schimbare radicală a sistemului social – chiar dacă viaţa pe pământ va dispărea, într-un fel sau altul, capitalismul va continua să existe. În această situaţie, stângiștii dezamăgiţi,  convinși că schimbarea radicală a sistemului capitalist democratico-liberal nu mai este posibilă, dar incapabili să renunţe la atașamentul lor pasional faţă de schimbarea globală, își investesc excesul de energie politică în poziţii moralizatoare abstracte și excesiv de rigide”Slavoj Zizek, (unde altundeva decât pe) Critic Atac

Îşi investesc excesul de energie politică devenind corecţi-politic, anti-naţionali, partizani ai chinezilor şi ai alimentului chinezesc care e câinele (maidanez), eco-nazi, rucsacişti-biciclişti… dar îşi pierd energia (probabil din motive de criză a petrolului şi altor resurse) când e vorba de Catedrala Bântuirii Neamului Mântuirii Geamului. Cam până acolo se întinde lesa radicalismului lor de trei parale.

PS Cu sau fără excese de energie (alimentate cu HELL şi Rienergy, că Red Bull e de 2 ori mai scump şi e numai pentru parveniţi…), „ei” nu sunt chiar atât de dezamăgiţi, fiindcă îşi pot totuşi imagina dispariţia totală a sistemului capitalist, ceea ce înseamnă că au mai multă imaginaţie decât Slavoj Zizek: e suficient să dispară în totalitate o anumită resursă necesară pentru ca viaţa modernă să existe. Petrolul, cuprul, fierul, solul fertil sau orice altceva. Cum spuneam mai sus despre Rusia Sovietică şi ţările decolonizate, capitalismul presupune resurse. Iar în lipsa lor poate exista cel mult comunismul de război al lui Troţki sau revoluţia socialistă a lui nea Fidelu’.

Hipsterii, kitschul şi revoluţia

16 Octombrie 2011 4 comentarii

Alex (Subiectiv) a constatat că istoria tendinţelor culturale în modă, arte şi viaţa socială se repetă, aşa cum moda a trecut în câţiva ani de la anii ’50 prin renumiţii ani ’60, ca să pice la nivelul pe care îl avea în anii ’80 (în Vest, fiindcă în vremea aceea sub domnia viteazului Ceaşcă, noi eram „ca nivel” undeva pe la genunchiul broaştei).

Ceea ce e mai greu de priceput pentru majoritatea comentatorilor e faptul că tendinţele culturale nu apar aşa, în vid, ele ţin de o anumită structură socială şi economică a ţării, regiunii şi continentului, poate chiar a planetei. Spre exemplu, în arhitectură şi design industrial, stilul modernist care a apărut la finalul anilor ’30 şi a murit undeva pe la începutul anilor ’70 (exemple: Circul de Stat Bucureşti, Romexpo, staţiunile de la Marea Neagră la noi) avea motive serioase să existe în acea perioadă şi nu alta. Trecuseră două Războaie Mondiale peste planetă, pe care generaţia din care făceau parte conu’ Ghiţă Dej sau contemporanul său JFK dincolo de Ocean le văzuseră cu ochii proprii şi le simţiseră pe pielea lor, iar lumea nu mai voia să-şi amintească de ele, de distrugerile de atunci, de sărăcie şi de jeg. Designerii şi arhitecţii încercau să creeze senzaţia unei lumi noi, a viitorului adus pe tavă, totul era măreţ, impresionant – de la maşinile muiate în crom şi cu cozi de rechin ale americanilor până la kitschul multicolor al parcurilor de distracţii, staţiunilor ieftine la mare, melaminei colorate omniprezente, costumelor albe şi frezelor afro ale anilor ’70, frigiderelor cromate şi mobilei din imitaţie de lemn. De asta a prins. Urâţenia trecutului, a Marii Crize, a războiului şi a mizeriei din 1945-1950 era proaspătă în memorie şi oamenii încercau să se dezbare de ea. Faţă de poluarea anilor ’40-’50 (cu clădirile cenuşii, trenurile cu abur, autobuzele rablagite, casele cu WCul la capătul culoarului şi tavernele lor) “modernitatea” era venită direct din SFurile ieftine ale scriitoraşilor sovietici. Nu degeaba designul sovietic şi cel american, deşi proveneau din două ţări teoretic inamice, se completau unul pe altul – scopul lor ascuns era cam acelaşi.

(Foto: Holly West – „58„)

Mda. Nici nu mai avea nevoie de un titlu inspirat. Se vede al Dracului de bine că reproduce spiritul lui 1958.

În prezent, nu mai e nevoie de ele, oricât de ciudat ar părea, de asta omul modern trage spre „moda retro”, fiindcă se poate bucura de avantajele ei fără a mai suporta şi neajunsurile. E ca şi cum ar fi devenit el însuşi personaj într-o versiune politically correct a filmelor de aventuri. Când ai scăpat de presiunea sărăciei, jegului comunist, TBCului, alcoolului prost şi a lui nea Secu’ care te pândeşte după colţ, ţi se schimbă şi atitudinea faţă de viaţă, devii mai detaşat, iei lucrurile mai în joacă, trecutul este văzut prin nişte lentile roz. De asta ne uităm la filmele cu Comisarul Moldovan, deşi ştim cum au fost făcute şi ce ideologie era în spatele lor, deşi realizăm că reflectă o formă incompletă şi distorsionată a realităţii. Pentru moderni, atmosfera de “film noir” a costumelor în dungi, pălăriilor, lichiorului ieftin şi prost făcut din chimicale numit şi “adio, mamă”, maşinilor clasice, pistoalelor şi vechiului Bucureşti e cool. Dar, după cum aflăm din amintirile generaţiei bunicilor noştri, oamenii care au apucat să trăiască în acea vreme (şi să fie parte a claselor inferioare sărace) o urau din tot sufletul şi ar fi făcut orice ca să scape de ea.

După cum a dovedit cu poza de mai sus Rezistenţa Urbană, parcă nu mai e chiar aşa de cool Bucureştiul Regatului. Sau era cool numai iarna, când băteai băltoacele cu ghetele rupte şi nu aveai bani de cărbuni.

De asta, în zilele noastre e uşor să economiseşti ceva bani şi să faci o excursie în Peru şi Bolivia fiindcă ai citit poveştile lui Dan Apostol în copilărie şi ai vrea să vezi acel ţinut magic al indienilor sălbatici şi al junglei – în care stai într-o pensiune cu aer condiţionat la care ajungi cu avionul. Sau în Kenya, fiindcă ai văzut cândva Out Of Africa – şi acolo stai într-un bungalow modern cu closet şi apă curentă, mai curat şi mai elegant decât îşi permit mulţi dintre negrii din jur.

E o mare diferenţă între omul silit să trăiască o viaţă întreagă în umbra războiului, a bolii, a perspectivei sărăciei care îl aşteaptă la cea mai mică greşeală în carieră, şi omul care vede totul pe marele sau micul ecran, neutru, detaşat, amuzat. De asta „revoluţiile de pe Twitter” sunt un fel de variantă kitsch a revoluţiilor adevărate, fiindcă omul care participă la mitinguri nu prea mai are ce să ceară. Revoluţia din Octombrie a început, în sensul literal al expresiei, în foamete, sânge şi lacrimi. A recunoscut-o la vremea lui şi Führerul, omul care cunoştea din proprie experienţă mizeria anilor 1917-1920, care la noi e ţinută sub preş, scoasă din vizorul presei. Tifosul, gripa spaniolă, retragerea în Moldova, greva generală din 1920, atentatul cu bombă de la Senat, înfiinţarea PCR în 1921 nu erau deloc semne ale unei epoci de prosperitate şi confort şi nici nu ar fi avut cum să fie. Nici mai târziu şi nici în „Vestul bogat şi dezvoltat” nu s-au iscat revolte din prea multă prosperitate şi confort şi nici nu s-au încheiat prin metode „de catifea”. Mişcarea Civil Rights Movement a câştigat fiindcă a fost susţinută cu puşca mitralieră în stradă, nu fiindcă rasiştii s-ar fi îmblânzit peste noapte. (La Giurgiu, cel puţin, se pare că n-au făcut-o nici până azi.)

Alex a spus că „nu există teoreticieni care să propună un nou model economic, profitabil pentru cît mai multă lume”, numai că nu prea există un astfel de model mai profitabil decât cele de acum. Ca şi în situaţia revoltelor din Franţa din 1968, e uşor de spus că sunt asmuţite de şomajul (ajuns la cote de tot râsul pentru un Stat modern, de 20-40%) în rândul populaţiei tinere, dar faptul că ieşim în stradă nu prea are cum să facă să apară locuri de muncă din senin. Atunci când cineva cere o leafă mai mare sau impozite mai reduse există o bază de discuţie. Acum ce există?

Hoţul strigă „hoţii!”

10 Octombrie 2011 2 comentarii

Iranienii pretind că protestele de pe Wall Street reprezintă începutul unei revoluţii care va răsturna sistemul capitalist american opresiv, iar Becali-ul venezuelean Chavez, în marea sa generozitate, este cu totul de partea demonstranţilor paşnici oprimaţi.