Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Mitocănia salvează România · Românii noştri cu care ne mândrim

Intelectoalu’ imobiliar

Pe vremea bulei imobiliare, lumea și-ar fi dat salariul, televizorul și pe bunica de la țară drept avans la un credit imobiliar, no matter the cost.

Dar după ce s-a spart balonul imobiliar, ca drogălăii treziți brusc dintr-un trip, se întreabă oamenii: băi, fraților și surorilor, de ce mă-sa mi-a trebuit? Ce calitate extraordinară avea apartamentul ăla, construit de comuniști, ca să arunce lumea sute de mii de euro în 2008 pe el?

Mai curios e faptul că nici Dracu’ nu se arăta tentat de un cartier de case. Blocuri și apartamente da, din belșug, dar cu casele nu voiau să aibă de-a face.

La prima vedere, ”fiindcă sunt scumpe”. Dacă mai stăteau pe gânduri, ”fiindcă o construcție e complicată”, trebuie autorizații, avize și alte jucării de birocrat plictisit.

S-a spart bula. Au început corporatriștii să umble după chilipiruri. Tot apartamente. Dar nu în Rahova sau Militari, că acum se mai putea și în Dorobanți. Dar case tot nu voiau. Strâmbau din nas. Vorba Agathei Christie, treaba cu casele era un mare mister.

Până a venit un comentac de-al lui Zoso să dezlege misterul. Tot bula imobiliară era de vină și tot regulile cererii și ofertei, cum ar fi zis răposatul Adam Smith.

Când a început umflarea bulei, cei care aveau nevoie de bani și lucrau pe salariile de 390 de lei din 2005 au vândut cât au putut. Era șansa lor, colacul de salvare. Și alții au cumpărat.

Și atunci într-un cartier de case și vile au rămas fie cei foarte bogați, care își permiteau să cumpere, restaureze, renoveze, să dărâme și reconstruiască, sau cei foarte săraci. Care rămâneau în coșmelia din care nu îi putea scoate nici comunismul.

Astfel încât corporatristu’ entelectoal ar fi avut de-a face cu vecini săraci și flămânzi. Care pun manele, aruncă gunoaie și-i fură toate ciurucurile de prin curte. Sau cu vecini parveniți. Care se urcă cu X5 pe florile de la poarta lui. Sau, mai rău, cu unii într-o parte și alții în cealaltă.

Ei știau că dezvoltatorii, constructorii, arhitecții, inginerii și muncitorii fură ca în codru. Erau conștienți că apartamentul de complex rezidențial e mic, înghesuit, strâmb, cu finisaje proaste și structură dubioasă. Dar știau la fel de bine că toți cei care se mută acolo au cumpărat prin creditare. Adică toți sunt salariați, sau cupluri de salariați, relativ tineri, cu venituri moderate, altfel nu puteau lua credit.

Finisajul prost se repară. Țeava spartă se înlocuiește. Tabloul electric prăjit se schimbă.

Dar pe manelistul care aruncă gunoaiele pe stradă, sau pe parvenitul cu X5 nu îi mai poți înlocui. Până nu mor ei, sau nu vând, nu ai cum să-i faci să plece de acolo.

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Soroș-job

Jurnalistul chelios CeTePeu, renumit pentru cele două fobii ale lui (Sexy Clubul de pe 13 Septembrie și fetele cu păr roz din Harajuku), a anunțat că el personal nu-l înghite pe Gheorghe Soroș.

De când toate dezbaterile, scandalurile și trompetele legate de Soroș fac ce fac și ajung la homosexualitate, poponari, bulangii, găozari, tefeliști și alți yoghini d-ăștia, lumea ar putea zice că nu e obligatoriu să-l înghiți pe Soroș. Poți scuipa în batistă.

 

Crize · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim

Cocalarul păcălit de vulpe

La un moment dat, un băiețaș american simpatic a trecut prin Coreea de Nord. Treabă la fel de stupidă ca a intra de bunăvoie într-un țarc plin de vulpi turbate. Care au fost ținute flămânde o bună bucată de vreme. Dar, pe banii și capul lui, omul nostru putea face ce voia. Chiar și să fie stupid.

Nord-coreenii l-au înhățat sub acuzația că ar fi încercat să fure un poster cu moaca lui Kim Jong-il. Acuzație, de altfel, cam ilogică, fiindcă o mutră atât de respingătoare ca a piticului strâmb Kim ar trebui să reprezinte prin ea însăși o protecție împotriva furtului. Dar să zicem că i-am crede pe cuvânt. A fost ținut 17 luni în pușcărie, eliberat în stare de comă și a murit la scurtă vreme după aceea. Lucru care nu ne miră deloc atunci când e vorba de nord-coreeni. Mai surprinzător e faptul că a rezistat totuși 17 luni.

O gagică a venit să toarne niște apă cu gheață peste furia americanilor. Spunând cam așa: nu e surprinzător rezultatul incidentului. Ceea ce e cu adevărat șocant e faptul că un adult, american, om cu carte, informat asupra riscului de a avea de-a face cu astfel de lighioane, intră de bună voie în mijlocul lor și le râde în nas. Nu neapărat printr-un furtișag, poate că de fapt nici n-a făcut-o și ei au inventat acuzația. Putea face sau spune orice altceva. Important e că a fost acolo. Convins că poate să scape teafăr dintr-o capcană mortală și să se laude cu asta toată viața, de parcă ar fi fost pe front în Irak sau Afganistan. Pe baza convingerii lui, a jucat și a pierdut.

Un român a văzut că intri la pușcărie pentru un spray sau briceag și e foarte mirat că hoții de profesie scapă neatinși și râd de necazul altora.

Poate fiindcă hoții de profesie au mare grijă să nu fie vreodată prinși cu un spray, briceag, baston telescopic, sabie, Lupara, Kalașnikov, AG-7 sau orice alt obiect cu care se omoară lumea?

Unul care e obișnuit să o dea la pace cu Garcea, după o amendă sau o trecere pe la secție, se vede dintr-o dată într-o situație absurdă – fiindcă i s-a tocit instinctul de conservare. Crede că vulpile turbate sunt un fel de căței, care pot fi mângâiați pe cap, în timp ce dau din coadă. Și că arma albă cu care se plimbă el prin cartier, mândru de el însuși ca Rambo la finalul lui Rambo III, e mai mult așa, o jucărie.

Poate că trebuia să nu mai pună căruța înaintea cailor și să înceapă călătoria culturală cu Rambo I, ca să se lămurească.

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Donald Trump a dat cu sabia în fasole

Președintele Trump a dansat cu arabii saudiți, ținând sabia-n mână. Iar presa, cum ne așteptam, s-a inflamat. Probabil, știindu-i reputația, se așteptau să aibă altceva în mână. Dar, după cum a dovedit în discursul lui, arabii i-au pus-o în mână. I-au pus 380 de miliarde USD, nu ceea ce ar fi ținut el de obicei în mână.

De, pentru 380 de miliarde, poate că ar fi trebuit să turnăm o găleată cu gheață, care să mai domolească istericalele presei și comentacilor. Sau poate chiar ei ar fi trebuit să își mai tempereze entuziasmul din campania electorală, când îl aclamau pe marele escroc fiindcă a lătrat la musulmani. Ca în proverbul românesc.

Fiindcă, atunci când ești un român adevărat, trecut prin socialism, comunism și alte rahaturi cu cravate, bască și șnururi multicolore ca la o paradă gay, începi să realizezi încet-încet cum funcționează escrocheriile.

Există două moduri în care o înșelătorie poate să pice.

Cel mai simplu, evident, când fraierul nu te crede. Ăsta e și cel mai puțin periculos. Nu te crede. Se ridică și pleacă. Nu rămân mari stricăciuni în urmă.

Varianta cu adevărat nasoală e cea în care fraierul te crede. 100%, fără comentarii, fără alte cerințe, chiar fără să negocieze deloc. Te crede sincer.

Radu Piticu’ Gratis ar fi zis: când încerci să îi vinzi fraierului o cutie de carton, spunând că e mașina timpului.

Aici e aici.

Ia să te vedem, cum îi dovedești unui fraier, care te-a crezut fără să îți pună întrebări, că mașina timpului funcționează? Ești față în față cu el. Și fraierul e entuziasmat, ca un votant în noaptea alegerilor. Vrea să vadă mașina timpului funcționând. Nu mai are răbdare. Iar escrocul, ca eroii lui Mark Twain, nu știe pe unde să fugă mai repede de acolo. Ar lăsa în urmă și banii, și tot, numai să nu fie prins cu minciuna.

Realizează și el că era mult mai profitabil să dea peste un fraier care nu îl crede chiar 100%. Care mai are dubii, mai negociază, care poate crede că va păcăli și el pe altul. Nu era atât de periculos ca un fraier entuziasmat. Care îl face chiar și pe escroc să se sperie: cu ce fel de nebun m-am băgat, fraților, în afacere?

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Mitocănia salvează România · Politică · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Şcoala Vieţii

Nobilele idealuri ale capitalismului

Motto: ”Noi am trăit în mizerie, iar mizeria se vede, știți unde?, pe culoarea tenului, pe dinți, pe gingii, pe ținuta omului. Omul care trăiește în mizerie și care nu are speranță se încovoaie, se chircește” – Horia Roman Patapievici

nutty-professor

Un anume domn Horia R. Patapievici declamă, umflându-și pieptul: ”EU!? Eu sunt foarte pro-capitalist!”. Chiar Generația PRO Capitalist. Într-o lume în care suntem contaminați de socialism. Ceea ce îl face un fel de Rambo (I) capitalist. Încrucișat cu A.S.I.A. și Andreea Esca.

Cu o mică-mică precizare: Rambo (I) al nostru, mânuind laserul ca un Jedi, a făcut cea mai mare parte a vieții o singură meserie. La catedră.

Cam suspect, nu?

Eroul capitalismului ieșind, cu laserul în mână, din cea mai comunistă categorie socială. Aceea a catedrei și bățului de arătat la tablă. Talibanii comunismului, oricând gata să latre. Nu și să muște. Asta era sarcina murdară pe care o lăsau negrilor. Nu celor de plantație, ci minerilor.

După ce a trecut el însuși prin malaxorul mineresc, s-a lămurit omul nostru. Le-a văzut feţele patibulare, ochii mohorâţi, maxilarele încrâncenate și trăsăturile rudimentare. Atât de bine încât ai fi zis, atunci când scria asta, în 1996, că s-a apucat să traducă din Tolkien și să scrie reclame la Warcraft II.

Acum, cică toți avem un egal drept de a revendica demnitatea noastră. În lumea economiei libere.

Acum. În 1990 și 1991 nu îl aveam, domnilor foști tovarăși profesori.

Nici măcar în 1995, când au început să se răspândească și la noi calculatoarele. 486DX4. Cu 4 MB RAM. A fost nevoie de încă vreo câțiva ani, ca să se răspândească și rețelele de cartier. Abia atunci s-a mai crăpat și edificiul presei centralizate și a început să circule în rândul populației civile ideea că te mai poți informa și singur, nu trebuie să stai cu gura căscată la propagandă. Sau la dom’ profesor. Diferențe prea mari nu erau între modul cum vorbea Ceaușescu la tribună și cel în care vorbea și se purta profu’ la catedră.

Crize · D-ale României de ieri şi de azi · Mahalaua de lux · Presa noastră cea de toate zilele · Românii noştri cu care ne mândrim · Sex

Grab them by the dishwasher!

Motto: Se spune că Donald Trump, la sfârșitul discursului său inaugural, ar fi adăugat, cu vocea lui Sergiu Nicolaescu: ”baftă, domnule Golby… baftă”. Și câțiva reporteri au sărit la el, ca pișcați de purice: ”cine e Golby!? cine!?” Trump a răspuns: ”aaa… nu e mare brânză, un șmecheraș care se plângea că oamenii nu mai fac destul sex. Ultima gagică pe care a încercat s-o vrăjească i-ar fi răspuns: cu tine, băi!? cu tine o s-o fac numai când o câștiga Trump alegerile!”

Vechii noștri prieteni, cercetătorii brexitați, ar fi zis că lumea trebuie convinsă să se bucure de beneficiile sexului pentru sănătate, imunitate, condiție fizică și încălzire globală. Ceea ce e destul de comic, atâta vreme cât ei spuneau contrariul pe vremea când nu erau în UE. Fiindcă nu se inventase UE. Cică unu’, Oscar Wilde, a făcut exerciții fizice vreo 2 ani, mai ceva ca la K1, din pricina lor. Și a faptul că nu era în UE.

Reality check: dacă sexul ar fi bun pentru sănătate, Ron Jeremy ar fi fost astronaut. Cu minora problemă de a-i face costumul spațial pe măsură.

Și atunci, oare cât e adevărat din ceea ce se spune despre sex? Indiferent de sursă, de la Amsterdam la Vaslui, și de la Donald Trump la Gregorian Bivolaru?

Nu cumva totul e fals?

Nu cumva toate informațiile care circulă sunt de fapt absurde? Într-un limbaj confuz, de clișee și lozinci, ca al discursurilor comunis… politically-correct?

Spunem despre unul ca Trump sau Hefner că ”a avut succes printre gagici”. Și ce argument aducem? Că a avut multe căsătorii și relații.

Anglofonii folosesc o mulțime de expresii ciudate în privința asta. Sex prowess. Pursued sex, enthusiastically. Sex affair. Rich sexual life. Exploring your sexuality. Sexual attractiveness. Cu zecile și sutele de variante ale lor de pe Urban Dictionary. Cu limbajul codificat al băieților din Seduction Community. La fel de obscur ca al programatorilor, branșă din care au ieșit mulți dintre ei.

Și, când încerci să înțelegi cum merg lucrurile de fapt, nu e despre sex. Fiecare dintre cei implicați gândește mai degrabă în termenii unei relații, ba chiar al uneia conservatoare. Au ”iubiți”. Sau ”amante”. Și soacră. ”Sunt împreună”. Așa îi știe cartierul: Marghiolița ”e cu” Dorel. Îi aparține. Sunt ”fideli”. Poate chiar mai fideli decât răposatul Fidel Castro – că omul nostru a mai aterizat și  el prin paturile amicilor politici. Abilitatea în actul sexual nu mai interesează pe nimeni, ba chiar se pot lipsi de el cu totul. Au o ”relație stabilă”. Și, în funcție de asta, se mișcă și mecanismul social. Promovarea într-o funcție superioară. Condiții mai bune la acordarea creditului. Sancțiuni mai ușoare dacă au ghinion și ajung la instanță. Mai puține scandaluri cu doreii de prin cartier. Și mai mult gătit. Altfel nu ajungea Dorel atât de rotund, de zici că e fratele mai mare al lui Arhi.

Până și alde Bebe Sexologul a înțeles cum stă de fapt treaba: ”relațiile de cuplu și sexualitate”. Chiar așa a spus.

Plouă cu cărțile, articolele și filmulețele așa-zișilor sexologi. Cu discuții interminabile despre sex. Se fac cozi la ușile cabinetelor medicale. Bani pierduți, timp, agitație, stress. Instrucțiuni. Cum să o faci, cât, unde, de câte ori. ”De cât mai multe ori”. ”După mine, aș face-o de 3 ori pe zi”. ”Nu mă mai fute cu întrebările, fute-mă cu pula”. Dacă ar fi să asculți fiecare femeie implicată în asta, ai zice că nu mai avem loc de atâtea dive, mai ceva ca Tristan Taormino!

Și, dacă stai să-i urmărești pe împricinați, vezi că toate eforturile astea sunt inutile. Îi înveți pe oameni cum să facă sex, atâta vreme cât ei nu vor să o facă. Cel mult, își îndeplinesc datoria într-o relație. La fel de bine pe cât își îndeplinesc datoria spălatului vaselor.

Ce rost mai are să se plângă unul că ”oamenii nu mai fac destul sex”? La urma urmei, dacă inseminarea artificială ar fi mai ieftină și ar funcționa mai bine, nu ar mai avea nevoie de asta nici măcar pentru reproducere. E de ajuns faptul că prin relația lor îndeplinesc pentru societate mai multe funcții: de procreare, de îngrijire și protecție, psiho-afectivă, de socializare, de reglare a moralității, economică. Citat exact de la Coaliția pentru Familie.

Cum ar fi zis coana Luminița, florăreasa din colț, ea măsoară succesul după câți copii ați făcut, și de câtă vreme sunteți împreună, altfel nu vă crede că sunteți buni la pat.

Chiar dacă sunteți doi semianalfabeți needucați sexual și vă lipsește ceva fiindcă nu știți ce să faceți pentru a dobândi plăcerea.

cum-fac-sex-cocalarii

Crize · D-ale Bucureştiului · D-ale României de ieri şi de azi · Maşinile noastre pe care le iubim · Politică · Presa noastră cea de toate zilele

Dilema creşterii economice record în UE

radioerevanMotto: Sună un cetăţean la Radio Erevan: „E adevărat că tovarăşul Iosif Stalin a zis că suntem cu 20 de ani în urma ţărilor civilizate şi o să recuperăm diferenţa într-o generaţie?” şi Radio Erevan răspunde: „În principiu da, deja am recuperat atât de bine încât, 3 generaţii mai târziu, suntem cu 50 de ani în urmă!”

După ce a dispărut timbrul de primă înmatriculare cunoscut şi ca taxa de poluare a mediului sau de mediu al poluării, cum ar fi zis Erich Kästner, vânzările de automobile noi au crescut cu 62% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Astfel a zis marele bloggăr cunoscut şi ca inventator al proverbului „de ce nu putem avea lucruri frumoase”.

Aparent, dealerii de maşini au răbdat 7 ani de criză fiindcă nu s-au luat după sectanţii pieţei libere, care fac laba cu o mână invizibilă.

De fapt, în ciuda aparenţelor, dealerul de maşini e şi el om. Aşa încât e dependent de condiţiile din jurul său, ca şi politicianul, votantul, mecanicul, petrolistul, ANAFul.

Era pe un forum un comentac care se dădea drept jmecher, mare gagicar, olimpic la escorte, ca Terente. Și îl întreabă unii de ce a plecat la căpșuni și s-a întors. Terentele răspunde cam așa: ”atunci, primii 2 ani după intrarea în UE? Belea. Toți stăteau cu ochii bulbucați ca cepele, ce să mai fure și de unde. Țigani cu inele, samsari cu mașini lovite și revopsite, alba-neagra la Universitate, aurolaci care smulgeau gențile femeilor la ieșirea din metrou, șmecherași și șmenărași cu bișniță, furau până și containerele de gunoaie. Toți muncitorii chiuleau cât puteau, și cum țipa ăla pus de șase că vine patronul, aruncau țigările și se făceau că muncesc. Cocalarii proști cu credit în franci elvețieni se credeau nababi, se băteau cu pumnul în piept. Păi acum Bucureștiul e mult mai curat, pe vremea aia era puțin zis că era dubios!”

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care cooperează pentru asta mai multe categorii sociale, care nu se cunosc între ele. Adică în momentul în care salariul minim se triplează faţă de cel de dinaintea crizei; şi, în acelaşi timp, se triplează celelalte salarii dependente de el. Şi amenzile, tot dependente de el. În momentul în care numărul de locuri de parcare a crescut. Benzinarii fură mai puţin la pompă. S-au mai târât niţel lucrările la pasaje şi drumuri. S-a micşorat numărul de maşini care iau foc în parcare noaptea. Sau prind dimineaţa cu geamurile sparte, farurile zob, caroseria îndoită cu lovituri de bocanc şi bâte de baseball.

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care se întâlnesc doi vecini de bloc nedezvoltat imobiliar. Unul cu BMW Seria 3 şi altul cu Duster. Nu atunci când se întâlneşte Dacia 1310 cu BMW 760Li. În acest caz, se dă cu bâta de baseball.

E mai puţin probabil să îţi pice injectoarele când benzinarii sunt plătiţi cu 1450 de lei net şi fac 1000 ciubuc. Faţă de cazul din 2006, când erau plătiţi cu 250 de lei part-time şi făceau 2000 de lei ciubuc. Diferenţa aia venea de undeva.

E mai puţin probabil să ajungi la spital cu toxiinfecţie alimentară de la un restaurant mijlociu la care personalul are contract de muncă în regulă. Faţă de unul nesimţit de luxos, la care se lucrează la negru şi marfa vine fără factură.

E cât se poate de uşor să avem lucruri frumoase, câtă vreme lumea crează temelia pentru ele, făcând conştiincios muncile urâte. Cum ar fi fost cea de gunoier, ca să nu rămână mormane de resturi prin intersecţii ca după ultima zăpadă. Sau de zidar, ca să nu crape tencuiala blocului în prima iarnă.

Mâna invizibilă mângâie automobilistul în 2017 fiindcă asigurarea RCA e de 3-4 ori mai mare ca în 2007. Benzina e cu 50% mai scumpă, și dacă nu ar fi fost tăiate ceva taxe și prețul petrolului nu ar fi scăzut, ar fi cu 100% mai scumpă. Impozitul la aceeaşi cilindree e uriaş.

Altfel, dacă 1.2TSI-ul Poliţiei ar fi rămas să concureze cu M-uri, AMG-uri şi RS-uri asigurate cu 600 de lei/an, s-ar fi ajuns la linşaje. Nu doar la focuri de armă în stradă, că din astea s-au mai întâmplat.

Off-Topic, adică mă trollez singur:

În noiembrie 1997, Butterfields a scos la licitaţie o armă Mannlicher-Schoenauer care a aparţinut lui Ernest Hemingway, cu care a făcut Africa. S-a dat cu 6325 USD, sumă ridicolă azi.
În 1997, însemnau vreo 50 de milioane ROL. Adică 200 de salarii minime pe economie, sau banii cu care se cumpăra un apartament. Plus transportul de la San Francisco şi formalităţile legale, dacă s-ar fi putut face.
Fiindcă nu eram în UE, aveam taxe vamale, graniţa se trecea cu vize dobândite greu, leii necesari unei tranzacţii în exterior se blocau în contul firmei şi se schimbau în valuta ţării furnizoare printr-o procedură complicată decisă de BNR, iar Hunter VIP de la Armenească nu se băga în hăţişul birocratic ca să ajute un client obişnuit de pe stradă. Dacă erai Ţiriac, poate s-ar fi băgat.