Archive

Posts Tagged ‘profesori’

Nobilele idealuri ale capitalismului

5 Mai 2017 4 comentarii

Motto: ”Noi am trăit în mizerie, iar mizeria se vede, știți unde?, pe culoarea tenului, pe dinți, pe gingii, pe ținuta omului. Omul care trăiește în mizerie și care nu are speranță se încovoaie, se chircește” – Horia Roman Patapievici

nutty-professor

Un anume domn Horia R. Patapievici declamă, umflându-și pieptul: ”EU!? Eu sunt foarte pro-capitalist!”. Chiar Generația PRO Capitalist. Într-o lume în care suntem contaminați de socialism. Ceea ce îl face un fel de Rambo (I) capitalist. Încrucișat cu A.S.I.A. și Andreea Esca.

Cu o mică-mică precizare: Rambo (I) al nostru, mânuind laserul ca un Jedi, a făcut cea mai mare parte a vieții o singură meserie. La catedră.

Cam suspect, nu?

Eroul capitalismului ieșind, cu laserul în mână, din cea mai comunistă categorie socială. Aceea a catedrei și bățului de arătat la tablă. Talibanii comunismului, oricând gata să latre. Nu și să muște. Asta era sarcina murdară pe care o lăsau negrilor. Nu celor de plantație, ci minerilor.

După ce a trecut el însuși prin malaxorul mineresc, s-a lămurit omul nostru. Le-a văzut feţele patibulare, ochii mohorâţi, maxilarele încrâncenate și trăsăturile rudimentare. Atât de bine încât ai fi zis, atunci când scria asta, în 1996, că s-a apucat să traducă din Tolkien și să scrie reclame la Warcraft II.

Acum, cică toți avem un egal drept de a revendica demnitatea noastră. În lumea economiei libere.

Acum. În 1990 și 1991 nu îl aveam, domnilor foști tovarăși profesori.

Nici măcar în 1995, când au început să se răspândească și la noi calculatoarele. 486DX4. Cu 4 MB RAM. A fost nevoie de încă vreo câțiva ani, ca să se răspândească și rețelele de cartier. Abia atunci s-a mai crăpat și edificiul presei centralizate și a început să circule în rândul populației civile ideea că te mai poți informa și singur, nu trebuie să stai cu gura căscată la propagandă. Sau la dom’ profesor. Diferențe prea mari nu erau între modul cum vorbea Ceaușescu la tribună și cel în care vorbea și se purta profu’ la catedră.

Sistemul, Vasluiul şi Comuniştii

17 Ianuarie 2017 3 comentarii

Cu vreo 2 generaţii în urmă, cam pe vremea când tovarăşii de frunte ai Partidului studiau cu burse la New York, circula povestea cu reformatul sistemului din interior. Sau cu penetratul sistemului până în interior. Cam aşa, ca la Vaslui. Pe maidan, în grupuri de câte 7 sau mai mulţi, până zbiera sistemul de trezea tot Vasluiul.

Povestea asta era moda zilei printre intelectualii sistemului. Mai ales printre plimbătorii de cataloage. Ceea ce e foarte comic, atâta vreme cât profesorimea plimbătoare de cataloage şi arătătoare cu sula… ăăă… băţul la tablă era cea mai talibană şi conservatoare clasă socială din tot sistemul. De-ai fi zis că sunt o specie nouă de redneci neoprotestanţi, ceva mai evoluată: în loc de Biblie aveau Tezele din Iulie.

rai-da-buni

Mai aproape de zilele noastre, alde Google a făcut şi el nişte săpături, aflând cum se penetreaz… reformează sistemul din interior. Treaba asta implică mult săpun lichid, după care nu te apleci la duşuri.

reforma-lui-google

De, tovarăşii profesori mai ştiau şi ei câte ceva despre modul în care funcţionează sistemul: diferenţa dintre România şi Jilava stătea în faptul că Republica Socialistă România era ceva mai mare.

Jilava

Off… şcoala mea!

26 Septembrie 2016 14 comentarii

La un moment dat, două vedete de la noi au decis că şcoala noastră de stat le cam pute. Şi nu numai fiindcă femeile de serviciu fac economie la detergent mai ceva ca la Hexi Pharma. Aşa încât vedeta care arăta ca o Cenuşăreasă şi-a retras puiul de vedetă de la şcoala de corn şi lapte. L-a trecut pe regim casnic de ceaiuri şi mâncare bio.

Cum era şi de aşteptat, publicul blocurilor gri a luat-o razna la ideea că mica vedetă nu mai are parte de castanele regulamentare şi nici de furtişagul banilor de buzunar la şcoala de cartier. Unii vor s-o socializeze, alţii să n-o socializeze şi alţii s-o educe sexual. Unii n-au dotările necesare pentru predarea materiilor ca matematica, fizica, chimia sau biologia unui elev in ciclul secundar, iar alţii îşi imaginează că şcoala are prea multe.

laboratoru-lu-dexter.jpg

Când e vorba de dotări, artificiale ca ale Biancăi Drăguşanu, experienţa şcolilor de cartier ne face cam suspicioşi. Atunci când ştim cum laboratoarele construite cu mari eforturi şi cheltuieli în şcoli au fost încuiate în anii 1980 şi 1990 şi rar s-a mai făcut vreo oră acolo. Sau cum toate obiectele folosite în mici experimente pentru copii (de la Mecano la machete ale ceasurilor, spre exemplu) au dispărut în anii 1980 şi nu au reapărut în magazine decât mult mai târziu, după 2000.

Poate că adevăratul scop al şcolii nu era să te înveţe ceva, şi cu atât mai puţin să te înveţe cu ajutorul laboratoarelor. Poate că adevăratul ei scop era să nu te înveţe nimic. Sau, mai bine zis, să te împiedice să înveţi ceva. Să ţi se dea peste mână când citeşti prea mult. Să te pună să reciţi un text ca pe o poezie, fără să intereseze pe nimeni dacă înveţi ceva din el.

„Ţi-ai întrebat copilul el cum ar vrea să învețe?” – cu mica precizare că tocmai asta nu trebuie să se întâmple. În primul rând fiindcă se presupune că elevul nu vrea şi nu trebuie să înveţe. Şi în al doilea rând fiindcă un copil nu trebuie niciodată întrebat nimic. Ca să nu aibă impresia că el ştie ceva şi are ceva de spus.

Experimentele de laborator nu prea dădeau bine. Erau anormale şi anticonservatoare. Semănau prea mult a joacă, a activitate distractivă. Dădeau idei periculoase. Afectau stabilitatea socială. Creau discuţii neplăcute între elevi. Sau între elevi şi profesori. Sau între profesori şi păsărelele din capetele lor.

homosexualul-studios.jpg

Poate că nici elevii nu înţelegeau prea bine cu ce căcat deranjau atât de mult orele lor în laborator. Şi nici ce era atât de anormal în faptul că mai pomeneau, de faţă cu părinţii, bunicii şi vecina Măriuţa, câte un mic experiment făcut la fizică sau chimie.

Aparent, cu nimic… doar că o oră de laborator is sooo gay!

gheiu-in-laborator

Cum citesc cocalarii – „Profesorul Unrat”

29 Noiembrie 2012 22 comentarii

O renumită editură de-a noastră, care a scăpat de faliment cu mari eforturi, s-a gândit să mai scoată de la naftalină unul din clasicii secolului care tocmai s-a dus, şi a reeditat romanul lui Heinrich Mann din 1905. Bineînţeles, au adaptat niţeluş titlul la epoca noastră, în care marketingul e şi el o artă. Astfel încât l-au redenumit Îngerul Albastru, după filmul din 1930. La urma urmei, dacă vrei să se vândă cartea, trebuie să înţelegi că publicul obişnuit ar cumpăra mai degrabă ceva ce în mintea lor se asociază cu Marlene Dietrich. Comuniştii nu aveau treabă cu marketingul pe vremea lor, şi nici atâtea scrupule.

Însă în epoca modernă, fără Marlene Dietrich, Profesorul Unrat, povestea profesoraşului care îşi ruinează cariera şi viaţa în relaţia cu dansatoarea de cabaret şi prestatoarea la orizontală Rosa Fröhlich, nu mai are ecoul din vremurile trecute. De fapt, e greu să înţelegi din perspectiva modernă cum şi de ce e considerat Heinrich Mann vreun talent literar. Poate că pentru generaţiile trecute „social-democratul căruia i s-au ars cărţile de către nazişti” să fi părut o figură eroică, împreună cu frate-său Thomas, dar… unde-i talentul? De fapt, dacă stai să priveşti mai îndeaproape, întregul roman e de fapt un truism, de la un capăt la celălalt. Personajul, profesorul Raat, oricum l-ai lua, nu are nici pe departe vreo figură de erou tragic, înşelat sau nedreptăţit. E un incompetent şi fiecare oră de curs în care se luptă să îşi impună voinţa nu îl face decât ridicol, e renumit pentru urâţenia sa, e neîngrijit, soios şi slinos, invidios şi duşmănos ca un comunist al „epocii raţiilor şi cozilor”, turnător, tiran cu elevii şi milog cu superiorii, îşi merită pe deplin porecla de „Unrat” – „Scârnăvie”. Calea sa în viaţă, pierderea funcţiei, umilirea şi exploatarea sa de către Rosa, recursul la cariera de interlop pentru a-şi câştiga traiul, par a fi fost prezise încă dinainte de primul moment în care mizerabila sa figură apare în paginile cărţii. Aşa cum toate acţiunile elevilor săi sunt la rândul lor truisme, fenomene prea evidente pentru a merita să deschizi discuţia despre ele. De fapt nici nu îţi poţi imagina că ar fi putut să fie şi altcumva.

S-a spus la noi despre scriitorii-politruci răsăriţi de prin cloacele comunismului că erau artişti în ale minciunii, că puteau face din alb negru şi că orice ar fi scris ei, spre exemplu după noapte a venit dimineaţa, era fals, dimineaţa lor semăna mai degrabă tot a noapte făcută să le acopere rahaturile. E foarte posibil, dar şi minciuna e o artă. În timp ce dacă scrii ceva prea evident pentru a merita efortul de a-l discuta, ceva la fel de sigur pe cât e de sigur că mâine va răsări Soarele, parcă trezeşte mai puţin interes decât minciuna.