Archive

Posts Tagged ‘restaurante’

Dilema creşterii economice record în UE

11 Martie 2017 4 comentarii

radioerevanMotto: Sună un cetăţean la Radio Erevan: „E adevărat că tovarăşul Iosif Stalin a zis că suntem cu 20 de ani în urma ţărilor civilizate şi o să recuperăm diferenţa într-o generaţie?” şi Radio Erevan răspunde: „În principiu da, deja am recuperat atât de bine încât, 3 generaţii mai târziu, suntem cu 50 de ani în urmă!”

După ce a dispărut timbrul de primă înmatriculare cunoscut şi ca taxa de poluare a mediului sau de mediu al poluării, cum ar fi zis Erich Kästner, vânzările de automobile noi au crescut cu 62% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Astfel a zis marele bloggăr cunoscut şi ca inventator al proverbului „de ce nu putem avea lucruri frumoase”.

Aparent, dealerii de maşini au răbdat 7 ani de criză fiindcă nu s-au luat după sectanţii pieţei libere, care fac laba cu o mână invizibilă.

De fapt, în ciuda aparenţelor, dealerul de maşini e şi el om. Aşa încât e dependent de condiţiile din jurul său, ca şi politicianul, votantul, mecanicul, petrolistul, ANAFul.

Era pe un forum un comentac care se dădea drept jmecher, mare gagicar, olimpic la escorte, ca Terente. Și îl întreabă unii de ce a plecat la căpșuni și s-a întors. Terentele răspunde cam așa: ”atunci, primii 2 ani după intrarea în UE? Belea. Toți stăteau cu ochii bulbucați ca cepele, ce să mai fure și de unde. Țigani cu inele, samsari cu mașini lovite și revopsite, alba-neagra la Universitate, aurolaci care smulgeau gențile femeilor la ieșirea din metrou, șmecherași și șmenărași cu bișniță, furau până și containerele de gunoaie. Toți muncitorii chiuleau cât puteau, și cum țipa ăla pus de șase că vine patronul, aruncau țigările și se făceau că muncesc. Cocalarii proști cu credit în franci elvețieni se credeau nababi, se băteau cu pumnul în piept. Păi acum Bucureștiul e mult mai curat, pe vremea aia era puțin zis că era dubios!”

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care cooperează pentru asta mai multe categorii sociale, care nu se cunosc între ele. Adică în momentul în care salariul minim se triplează faţă de cel de dinaintea crizei; şi, în acelaşi timp, se triplează celelalte salarii dependente de el. Şi amenzile, tot dependente de el. În momentul în care numărul de locuri de parcare a crescut. Benzinarii fură mai puţin la pompă. S-au mai târât niţel lucrările la pasaje şi drumuri. S-a micşorat numărul de maşini care iau foc în parcare noaptea. Sau prind dimineaţa cu geamurile sparte, farurile zob, caroseria îndoită cu lovituri de bocanc şi bâte de baseball.

Vânzările de automobile noi cresc în momentul în care se întâlnesc doi vecini de bloc nedezvoltat imobiliar. Unul cu BMW Seria 3 şi altul cu Duster. Nu atunci când se întâlneşte Dacia 1310 cu BMW 760Li. În acest caz, se dă cu bâta de baseball.

E mai puţin probabil să îţi pice injectoarele când benzinarii sunt plătiţi cu 1450 de lei net şi fac 1000 ciubuc. Faţă de cazul din 2006, când erau plătiţi cu 250 de lei part-time şi făceau 2000 de lei ciubuc. Diferenţa aia venea de undeva.

E mai puţin probabil să ajungi la spital cu toxiinfecţie alimentară de la un restaurant mijlociu la care personalul are contract de muncă în regulă. Faţă de unul nesimţit de luxos, la care se lucrează la negru şi marfa vine fără factură.

E cât se poate de uşor să avem lucruri frumoase, câtă vreme lumea crează temelia pentru ele, făcând conştiincios muncile urâte. Cum ar fi fost cea de gunoier, ca să nu rămână mormane de resturi prin intersecţii ca după ultima zăpadă. Sau de zidar, ca să nu crape tencuiala blocului în prima iarnă.

Mâna invizibilă mângâie automobilistul în 2017 fiindcă asigurarea RCA e de 3-4 ori mai mare ca în 2007. Benzina e cu 50% mai scumpă, și dacă nu ar fi fost tăiate ceva taxe și prețul petrolului nu ar fi scăzut, ar fi cu 100% mai scumpă. Impozitul la aceeaşi cilindree e uriaş.

Altfel, dacă 1.2TSI-ul Poliţiei ar fi rămas să concureze cu M-uri, AMG-uri şi RS-uri asigurate cu 600 de lei/an, s-ar fi ajuns la linşaje. Nu doar la focuri de armă în stradă, că din astea s-au mai întâmplat.

Off-Topic, adică mă trollez singur:

În noiembrie 1997, Butterfields a scos la licitaţie o armă Mannlicher-Schoenauer care a aparţinut lui Ernest Hemingway, cu care a făcut Africa. S-a dat cu 6325 USD, sumă ridicolă azi.
În 1997, însemnau vreo 50 de milioane ROL. Adică 200 de salarii minime pe economie, sau banii cu care se cumpăra un apartament. Plus transportul de la San Francisco şi formalităţile legale, dacă s-ar fi putut face.
Fiindcă nu eram în UE, aveam taxe vamale, graniţa se trecea cu vize dobândite greu, leii necesari unei tranzacţii în exterior se blocau în contul firmei şi se schimbau în valuta ţării furnizoare printr-o procedură complicată decisă de BNR, iar Hunter VIP de la Armenească nu se băga în hăţişul birocratic ca să ajute un client obişnuit de pe stradă. Dacă erai Ţiriac, poate s-ar fi băgat.

Turismu’ neaoş românesc

1 Iulie 2014 14 comentarii

Disclaimer: Toate personajele care apar în acest post sunt fictive. Orice asemănare cu persoane reale, mai ales dacă acestea au relaţii de muncă sau afaceri cu renumitul restaurant Isoletta din Herăstrău, este doar o coincidenţă. Acelaşi soi de coincidenţă pe care o întâlneam când Ceauşescu candida singur şi ieşea cu 100% din voturi.

„Unul din acele localuri unde prețurile consumațiilor sunt ridicate cu atâta nerușinare, încât boierul-patron ar merita să fie trimes numaidecât la Jilava; și în care localuri, chelnerii – îmbrăcați în vestminte de maimuțe, ca și stăpânii – sunt pe atât de obraznici cu clientul de înfățișare modestă, pe cât ei sunt de lingușitori și slugarnici cu odrasla ciocoiască, venită acolo dinadins, ca să arate curvei, pe care o conduce ca pe chiori, cât îl costă banii de ieftin și cum știe el să-i arunce pe fereastră.

Și, într-adevăr, îndată ce amicii noștri intrară, obrăznicia personalului se dovedi. Un lacheu cu livrea de circ, ai cărui nasturi de tinichea strălucitoare îl făcuse să uite că s-a născut în bălegar, își întoarse fața după ușă și surâse cu discreție la valet.

Sotir îi șopti la ureche:

— Să nu crezi, băiatule, că sunt damblagii toți acei care n-au nevoie de un prost ca să le deschidă ușa neîncuiată!

Luând loc la o masă cu vedere la mare, un alt lacheu cu frac, plastron și cărare de vițel lins pe creștet, se prezentă. Țeapăn și grav, el întrebă, cu buze de lipitoare lihnită:

— Ce doriți?

Sotir, vădit scârbit, răspunse uitându-se afară prin geamlâc:

— Am dori, mai întâi, să știm dacă nu cumva vrei să ne iei la bătaie… Iar, după asta, o sticlă de vin alb.

— Ce marcă?

— Lasă „marca” la o parte și dă-ne o sticlă de vin alb.

Bucuros că poate să se răzbune, sluga lui dârloagă se răsti:

— Casa noastră, domnule, garantează marca vinurilor sale indigene și străine!

— Vrei să discuți cu mine, flăcăule! Casa voastră nu poate să-mi garanteze decât că buzunărește pe oameni ca-n codru! Adu vinul, rogu-te!”Panait_Istrati

Panait Istrati, 1922.

După câte vedem, menajeri… managementul din industria turismului nu evoluează îndeajuns în numai 4 generaţii, cel puţin nu atât cât ar trebui pentru a crea specii noi de animale turistice.

Cum spunea Aristotel şi avea s-o demonstreze 2200 de ani mai târziu Charles Darwin, natura nu face salturi.

Restaurantele noastre, toate

7 Ianuarie 2013 31 comentarii

Disclaimer: Toate personajele care apar în acest post sunt fictive. Orice asemănare cu persoane reale, mai ales dacă acestea au relaţii de muncă sau afaceri cu renumitul restaurant Isoletta din Herăstrău, este doar o coincidenţă. Acelaşi soi de coincidenţă pe care o întâlneam când Ceauşescu candida singur şi ieşea cu 100% din voturi.

  • Un client se duce la un restaurant şi comandă o cafea.
    – Domnule, ce-i asta ? Tocmai am găsit o muscă în cafea !
    – Ne pare rău, domnule, dar s-au terminat gândacii !
  • – Ospătar, fii amabil, spune clientul, am comandat o friptură cu os!
    – Da, domnule, v-am adus-o. Care este problema?
    – Vrei să vezi dacă nu cumva carnea de pe os a rămas în bucătărie?
  • – Serviţi mormoloci în acest restaurant?
    – Servim pe oricine! Luaţi loc!
  • Clientul:
    – Nu-mi plac surprizele, aşa cã vã zic de acum:  am numai 500 RON la mine. Ce-mi recomandaţi?
    – Un alt restaurant.
  • – Chelner! Am o muscă în supă!
    – Nu strigaţi aşa de tare, domnule, pentru că o să vrea şi ceilalţi clienţi.
  • – Ospătar, această bucată de carne crudă îndrăzneşti s-o numeşti friptură?..
    – Iertaţi-mă, domnule, dar eu sunt ospătar, nu lingvist.
  • – Chelner, ceea ce mi-ai adus e supă sau ciorbă?
    – Ce gust are, domnule?
    – De lături.
    – Atunci e sigur ciorbă, supa noastră are gust de hazna.
  • – Care este cea mai mare dorinţă a dumneavoastră, a chelnerilor? întreaba un reporter în cadrul unui interviu.
    – Clienţii să mănânce acasă, iar bacşişul să-l trimită prin mandat poştal.
  • – Ospătar, aş vrea şi eu din specialitatea aceea de vânat pe care aţi servit-o la masa vecină!
    – Sunteţi şi dumneavoastră de la Garda Financiară?
  • – Ospătar, aş vrea să stau de vorbă cu bucătarul. Mă interesează reţeta acestui sos.
    – V-a plăcut atat de mult?
    – Nu , doresc un clei pentru lipirea tapetului.